Un prieten tăcut

Un prieten tăcut

text de Adriana Zaharia, ilustrații de Andreea Atanasiu

Unele povești încep cu „a fost odată ca niciodată” și rămân în sufletele noastre toată viața. Altele încep în sufletele noastre și le transformăm în povești ce se termină cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Povestea lui Mihai începe ca o poveste de suflet, dar numai voi știți cum se va termina. Eu vă pot spune doar că anul trecut a adus cu el o mulțime de povești, mai vesele, mai triste, cu lacrimi sau zâmbete. Și tot atunci a început și povestea lui Mihai.

Era primăvară când Mihai a aflat că școala se va petrece în spatele ecranului de calculator. La început i s-a părut modern, abia aștepta să aibă voie să stea la calculator cât putea el de mult. Ușor-ușor însă, Mihai a început să simtă lipsa prietenilor, a partidelor de fotbal, a plimbărilor cu bicicleta și era tot mai îngândurat, mai trist, mai singur. Făcea o mulțime de lucruri alături de părinții lui: grădinărea, cioplea, gătea, povesteau. Din fericire, prietenul lui cel mai bun locuia în aceeași curte cu el și petreceau destul de mult timp împreună, făcând corturi și curse de mașini în curte, construind machete diverse și aeroplane.

Trecuse un an de atunci și primăvara venise din nou. Lucrurile nu se schimbaseră prea mult. Doar că prietenul lui se mutase în alt oraș și Mihai se simțea mai singur ca oricând. Singurii lui prieteni acum erau eroii din poveștile pe care le citea în fiecare zi, pe banca din grădină, sub zarzărul înflorit. Povești pe care le citea cu voce tare, imaginându-și că le citește împreună cu prietenul său.

Astăzi tocmai terminase de citit una din poveștile lui preferate când a auzit un foșnet. Speriat, s-a ridicat de pe bancă și s-a uitat în jur. Nu a văzut pe nimeni, dar a simțit în aer miros de… ciocolată. A mirosit atent, s-a uitat peste tot, până când a văzut, lângă un tufiș, un… ou de ciocolată. S-a apropiat și l-a luat, uitându-se cu atenție la el, încercând să-și dea seama dacă e ciocolată adevărată și, mai ales, cine l-ar fi putut aduce. Dar nu a văzut nimic.

Când le-a povestit părinților, aceștia au dat din umeri și au sugerat că poate este al vecinilor care tocmai se mutaseră lângă ei.

A doua zi, când citea din nou în locul lui preferat, Mihai s-a hotărât să fie mai atent la zgomotele din jur. Cu toate aceastea, a tresărit foarte tare când a simțit banca mișcându-se sub el, chiar în mijlocul poveștii pe care o citea. A sărit în iarbă și a simțit că ceva îl atinge pe picior. A mai tresărit o dată și s-a întors, uitându-se sub bancă. A văzut o blăniță albă, pufoasă, două urechi lungi, dintre care una stătea îndoită poznaș într-o parte, și doi ochi calzi, zâmbitori.

– Hei, m-ai speriat. Ce faci sub banca mea?

Iepurele n-a zis însă nimic. S-a uitat la Mihai și atât.

– Nu mai bine ieși de acolo?

Iepurele a dat din cap că nu.

– Vrei să vin eu lângă tine?

De data aceasta, iepurele a dat din cap că da.

– Ce faci aici? De cine te ascunzi?

Iepurele nu a răspuns. Doar a întins lăbuța spre cartea lui Mihai.

– Vrei să citesc?

Răspunsul a venit afirmativ, dar tăcut. Când Mihai a terminat de povestit, iepurele a zbughit-o de sub bancă, drept în brațele vecinului, care tocmai ieșea din casa lor.

– Te-ai distrat? A întrebat el iepurele, mângâindu-i blănița. Capul urecheatului s-a mișcat în sus și-n jos.

– Bună, tu trebuie să fii Mihai. Mulțumesc că ai avut grijă de Iepurașul meu. Uite, am vorbit cu părinții tăi și ei sunt de acord. Tu ai vrea să mai ai grijă de Iepurașul meu câteva zile?

– Mi-ar plăcea foarte mult. Dar…

– Bine, atunci vă vedeți mâine. Mulțumesc.

Au intrat amândoi în casă, în timp ce Mihai se uita după ei. Când s-a dus și el în casă, mama i-a spus:

– Am văzut că ai vorbit cu vecinul. Te-a rugat să ai grijă de Iepurașul lui?

– Da. Dar, mami, de ce nu vorbește?

– Ai văzut tu iepurași vorbitori?

– Nu, ai dreptate, a spus Mihai râzând.

A doua zi, Mihai a găsit Iepurașul sub bancă.

– Nu vrei tu să vii sus, lângă mine? Aș sta și eu mai bine.

Dar Iepurașul nu s-a clintit, așa că Mihai s-a strecurat sub bancă, unde a început să citească un alt capitol din cartea lui de aventuri. La sfârșit, Iepurașul și-a apropiat boticul de obrazul lui, apoi a țopăit spre casă. Și așa, cateva zile la rând, zile în care Mihai începuse nu doar să citească, ci și să vorbească cu Iepurașul, să îl ia în casă să facă tot felul de lucruri împreună: să picteze ouă de lemn, să încondeieze ouă așa cum numai mama știa să o facă, în ciorap, să culeagă flori pentru coronița de Paște. Timpul trecea repede și voios, așa că Mihai nici nu și-a dat seama că sosise Vinerea Mare.

– Azi mergem la biserică, poate o să vedem Iepurașul acolo, i-a zis mama.

– Adică, nu mai vine azi?

– Nu, azi nu. Și cred că nici mâine.

– Oh, a spus Mihai, plecându-și capul.

Îi era dor de Iepuraș. La biserică, s-a tot uitat după două urechi mari sau o codiță în vânt, însă nu a văzut nimic. Iar ziua de sâmbătă a trecut foarte încet. Seara însă, mama l-a anunțat:

 – Tocmai am vorbit cu vecinul, ne așteaptă mâine la prânz, la ei. Ce zici, vrei să mergem?

– Da, desigur. Abia aștept.

– Bine, așa facem. Tare mi-ar fi plăcut însă să ne fi anunțat din timp. Aș fi luat ceva drăguț pentru Iepuraș.

– Știu eu ce i-ar plăcea. Îi pregătesc eu cadoul, a spus Mihai, însuflețit.

– Bine, dacă ai nevoie de ajutor, să-mi spui.

Dar Mihai nu avea nevoie de ajutor. I-a spus mamei Noapte bună, apoi s-a dat jos din pat și a pregătit cadoul.

Dimineața a trecut repede. La ora 12, mama, cu o farfurie cu cozonac și ouă roșii în mână, tata, cu o sticlă de vin și Mihai cu un pachet cu fundă roșie, au sunat la ușa vecinilor. A deschis stăpâna casei, o doamnă cu părul lung și negru, puțin cam trasă la față, cu ochii mari, albaștri.

– Tu trebuie să fii Mihai, i-a spus ea, aplecându-se spre el, după ce i-a salutat pe părinți. Am auzit multe despre tine. Îți mulțumesc că ai avut grijă de Iepuraș. Mă bucur că a avut un prieten de nădejde cât am fost eu în spital.

– Mă bucur că vă simțiți mai bine Pot să-l văd?

– Desigur. Să intrăm.

Mihai a intrat într-o sufragerie mare, spațioasă, unde se afla o masă lungă, ca-n filme, cu scaune cu spătar înalt. Pe unul din scaune a văzut niște urechi lungi și s-a îndreptat fix într-acolo. În scaun era acum o blăniță albă, pufoasă, un ghemotoc din care nu se mai vedeau deloc fața și ochii.

– Hristos a-nviat! A auzit Mihai o voce caldă, subțire, chair în spatele lui. S-a întors și a văzut o fetiță blondă, în rochiță cu guler alb, din dantelă, care-l privea zâmbind, cu doi ochi calzi, albaștri.

– Adevărat a-nviat! A răspuns Mihai, întinzându-i cadoul pregătit. Sper să-ți placă. Știu că nu e nouă, dar m-am gândit că…

Fetița a luat cadoul, a desfăcut panglica roșie, apoi hârtia, și a descoperit cartea din care Mihai îi citise toată săptămâna: Prieteni pe viață.

– E minunat, mulțumesc. Eu sunt Maria. Mi se mai spune Iepuraș.

Mihai a zâmbit și el, apoi s-a înroșit când Maria s-a întins spre el și i-a dat un pupic pe obraz, drept mulțumire pentru cadoul primit.

Dacă v-a plăcut povestea, puteți citi și alte povești scrise de Adriana Zaharia: „Îngeri de Crăciun”, „Bătrânii și leagănul” și „Evadarea prințesei”. Puteți afla mai multe despre ce scrie Adriana Zaharia pe pagina ei de Facebook „Povești la cerere”.

Please follow and like us:

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi făcută publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

“Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care l-au primit fetele de la Iepuras, este o carte frumos ilustrata si colorata, realizata in intregime de romani, in Romania.”

Citește întregul testimonial pe www.meseriadeparinte.ro

Please follow and like us:
Ana Maria Mitruș

“Recomand cu încredere și căldură această carte destinată îmbunătățirii și consolidării relației părinte-copil. Exercițiile propuse stimulează apropierea autentică și elaborarea unei baze de siguranță, repere fundamentale în creșterea și educarea unor copii sănătoși emoțional și conectați cu ei înșiși și cu ceilalți. “

Please follow and like us:

“Am citit povestea „Misterul din podul casei”, este o cartea tare bună! Mi-au plăcut ilustrațiile, calitatea foii folosite, coperta, iar povestea în sine m-a facut să merg să imi cumpăr dulciuri! Aventurile sunt pur și simplu dulci! Cuvântul dexteritate trebuie înclocuit cumva întrucât este destul de greu pentru cei mici. Povestea este superbă și vă sfătuiesc să vindeți cartea împreună cu niște dulciuri că sigur cititorul sau ascultătorul va avea nevoie de ele.”

Please follow and like us: