Regăsirea

 de Valentina Mihaela Ghinea cu ilustrații de Andreea Atanasiu

Mânuța fetiței se încolăcise în jurul degetului arătător al tatălui.

Oare ce de nu o ducea mămica la grădiniță azi?!… Așa, ca de obicei?

Picioarele îi mergeau, parcă, de la sine, iar privirea îi atârna tot înspre înapoi, ca și cum ar fi căutat ceva de care să se agațe și să rămână pe loc.

– Hai, Larisa! Hai, că întârziem! trase de ea tatăl și tonul său îi păru fetiței nu tocmai prietenos.

– Doamna nu zice nimic dacă întârziem, șopti cu voce mică Larisa.

Tatăl privi în jos, spre ea. Își încruntă ușor sprâncenele și își adună buzele a nemulțumire:

– Da, dar la mine „doamna” se supără dacă ajung târziu la muncă!

– E rea doamna ta, declară Larisa și bărbatul se amuză în sinea sa, dar nu mai adăugă nimic, mulțumindu-se doar să iuțească pasul.

– Uite ce de ciori, tati! De ce se plimbă tot așa, mereu-mereu?

– Că n-au astâmpăr! Așa, ca tine. Hai, Larisa, hai-hai!

– Da’ știi că în fiecare dimineață țipă tare crau-crau?! Nu le doare ciocul?

– Nu țipă, ci croncăne! Și nu, nu le doare ciocul, cum nici pe tine nu te doare gurița când tooot vorbești.

– Așa, decretă Larisa nemulțumită și tăcu.

Tati-ăsta nu era prea amuzant! Știa ea prea bine de ce prefera să meargă cu mami la grădiniță! Mami îi povestea de toate cele și îi răspundea mereu frumos la întrebări.

În dreptul portiței mici și cu vopseaua sărită, fetii i se-nmuiară piciorușele. S-ar fi așezat acolo, pe băncuța de la intrare și ar fi așteptat bucuroasă până la ora de plecare, doar să nu intre… Dar tatăl o trase ușor de mânuță, săltând-o cu totul peste trepte.

– Hopa-sus! încercă el să fie jucăuș, dar nu funcționă. Copila se înfipse lângă dulăpiorul cu hăinuțe, întârziind din răsputeri momentul despărțirii.

– Parcă mă doare un pic burtica, zise stins mângâindu-se peste hăinuță.

Își privi părintele în ochi.

– …și parcă îmi vine să vomit un pic…

Tatăl miji ochii să înțeleagă mai bine ce se întâmplă.

– Să mergem la doamna asistentă să îi spunem?!, propuse el.

Larisa nu mai zise nimic. Începu a-și așeza lucrușoarele în dulăpior, vădit îmbufnată.

– Lasă. O să-mi treacă.

Copiii toți erau deja la micul dejun. Din sala de mese venea un murmur scăzut de voci amestecat cu zgomot de cănuțe sorbite și lingurițe lovite de farfurii. Mirosul acela de ceai și gem întins pe pâine îi dădu tatălui un gol brusc în capul pieptului. Se scutură ca și cum ar fi vrut scape de ceva anume, înghiți în sec și își împinse cu curaj fetița înainte.

– Hai, fugi la masă! Altfel rămâi fără ceiuț!

Resemnată, copila se porni fără a mai întoarce capul.

– …revedere! Te iau după-amiază, murmură tot mai stins tatăl.

Finalul zilei veni greu. Deși, cumva, în vâltoarea jocului și a celorlalte activități, Larisa nu mai reuși a ține socoteala orelor. Se arătă chiar un pic deranjată atunci când tatăl se înființă să o ia acasă.

– Mai am să mă joc, explică ea scurt, iar tatăl se așeză cuminte pe un scăunel.

 

Părul fetii era tot vâlvoi, ieșit din codițe. Fața-i era îmbujorată, iar glasu-i într-o vervă ce nu mai contenea.

– Mai stăm? întrebă el urmărind din priviri cum părinții își luau copiii acasă după o scurtă discuție cu educatoarea.

„Oare așa trebuie să fac și eu?”

Dar educatoarea plecă până să se hotărască el dacă vrea sau nu să îi vorbească.

Femeia de serviciu spăla deja asiduu pe jos și totul mirosea a clor și mop vechi. Lumina era slabă, de un galben difuz, lucru ce îi accentuă sentimentul de tristețe ce i se agățase de suflet.

– Te rog să mergem acasă! se ridică el drept, fără a accepta, de data aceasta, vreun refuz.

Și plecară, într-un final, spre casă. Durase ceva până să o îmbrace, dar se descurcase în cele din urmă. Cozile nu reușise să i le prindă din nou și chiar o trăsese un pic de păr, de fetița începuse un mic bocit însoțit de un „vreau la mama” plin de reproș, așa că îi lăsă buclele libere, fluturându-i bălaie de sub căciuliță.

Acum mergeau unul lângă altul fără să-și adreseze vreun cuvânt. Copila se gândea la nepriceperea tatălui, iar tatăl îi pășea răbdător alături, ușor jenat de supărarea ei. O așteptă să sară șotronul pe aleea parcului, îi cumpără un măr copt, strălucitor și lipicios, de la ghereta din colț, îi șterse năsucul în vânt și-i legă de nenumărate ori șireturile la ghetuțe.

Asculta răbdător comentariile fetii, „tu nu știi cum face mami”, „mami îmi ia mereu ceva bun la întoarcere” și „leagă mai strâns, cum face mami, ca să nu se mai dezlege”, și își aduna toată credința și speranța într-un „totul va fi bine” îngânat necontenit în suflet.

Preocupat de gânduri, tatăl pierdu motivul de supărare ce i se ivi brusc Larisei. Atâta pricepu, că ceva îi pricinuise fetii supărare și că el trebuia să-i găsească leac.

– Ce-i? făcu el oprindu-se în loc, dar copilul se și pusese pe plâns șoptit în pumnișorii strȃnși.

Omul se simți deznădăjduit. Se așeză pe băncuța din marginea aleii și spatele i se înconvoie.

Simțind liniște și nemișcare, Larisa cercetă printre degețele. Privirea îndepărtată a tatălui o făcu să uite pentru un moment de lacrimile sale.

– Mami mi-ar fi pupat degețelul să treacă, zise și îi întinse buricul degețelului ușor înroșit.

Bărbatului îi sclipiră ochii în lacrimi și-obrazul i se zbătu involuntar. Nu avu putere, în schimb, să zică ori să facă nimic.

Fetița se nedumeri de nemișcarea lui. I se cocoță pe genunchi. Apoi îi mângâie ușor obrazul și îi luă fața în palmele micuțe. Îl pupă cu grijă și își sprijini căpșorul pe pieptul lui.

Stătură așa o vreme. Aerul rece al serii târzii făcea ca suflările să li se transforme în norișori zburătăciți umezi printre buze.

Apoi, tatăl își îndreptă spatele, își luă copila în brațe, ghiozdănașul și toate celălalte lucrușoare pe umeri, și plecară.

– Tati, tăticule, șopti fetița încet îndepărtându-și șuvița rebelă ce-i tot cădea în ochi, ești tăticul meu!

 

Please follow and like us:

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi făcută publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

“Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care l-au primit fetele de la Iepuras, este o carte frumos ilustrata si colorata, realizata in intregime de romani, in Romania.”

Citește întregul testimonial pe www.meseriadeparinte.ro

Please follow and like us:
Ana Maria Mitruș

“Recomand cu încredere și căldură această carte destinată îmbunătățirii și consolidării relației părinte-copil. Exercițiile propuse stimulează apropierea autentică și elaborarea unei baze de siguranță, repere fundamentale în creșterea și educarea unor copii sănătoși emoțional și conectați cu ei înșiși și cu ceilalți. “

Please follow and like us:

“Am citit povestea „Misterul din podul casei”, este o cartea tare bună! Mi-au plăcut ilustrațiile, calitatea foii folosite, coperta, iar povestea în sine m-a facut să merg să imi cumpăr dulciuri! Aventurile sunt pur și simplu dulci! Cuvântul dexteritate trebuie înclocuit cumva întrucât este destul de greu pentru cei mici. Povestea este superbă și vă sfătuiesc să vindeți cartea împreună cu niște dulciuri că sigur cititorul sau ascultătorul va avea nevoie de ele.”

Please follow and like us: