de Adina Chirica
A fost odată o prințesă tare năzuroasă. Toată lumea încerca să-i facă pe plac, dar nimic nu-i convenea.
„Patul ăsta e prea tare!”, „Înghețata din lapte de pasăre n-are sare!”, „Vata pe băț nu are gust de nor pufos!”, „Poneiul acesta zburător pare sleit de puteri!”, se lamenta și plângea ea cât era ziulica de lungă.
„Mă plictiseseeeeeesc…”, se mai mieuna ea din când în când, iar un castel întreg de servitori, bucate alese, băuturi în pahare de cristal, circari, magicieni, profesori, astrologi, muzicanți aleși pe sprânceană și animale fermecate nu reușeau s-o facă fericită.
Într-o zi un măcăleandru ateriză la fereastra ei.
”Bună, prințesă! Vrei să te învăț ceva nou? Am auzit că te cam plictisești…”, îi spuse acesta.
Amuzată de mica pasăre, prințesa îi răspunse:
„Ce poți face tu pentru a mă distra pe mine? Ești doar o pasăre neînsemnată!”
„Poate așa mă văd unii, însă eu sunt perfect mulțumit de cine sunt și mi-am însușit multe din secretele lumii. De exemplu”, apropiindu-se de urechea fetei, „te pot învăța să zbori…”
„Da”, spuse prințesa. „Asta chiar mi-ar plăcea!” În ochii ei se aprinse, în sfârșit, o scânteie de entuziasm.
Zis și făcut.
Cu o bătaie magică de aripi, Măcăleandrul o transformă pe fetiță într-o făptură mică, de mărimea lui. Ea i se așeză pe spate, ținându-se strâns de gâtul lui și, așa, porniră în zbor.
„Ce frumos se vede castelul de aici de sus!”, spuse prințesa odată ce se înălțaseră mult deasupra pământului. „Și soarele pare atât de aproape, încât aș putea să-l ating…”
„Mai întâi să-ți dau prima lecție de zbor”, spuse Măcăleandrul și își întoarse brusc corpul într-o parte lăsând-o pe prințesă să cadă de pe spatele lui.
Prințesa țipă si dădu din mâini, încercând să se salveze. Scăpând un tril asurzitor, Măcăleandrul se lansă în gol după ea arătându-i cum să profite de curenții de aer. După mai multe mișcări și fâlfâit intens din mâini, prințesa reuși să se mențină, plutind, în văzduh…
„Ce senzație minunată și istovitoare!”, spuse ea.
Zburară așa peste munți și văi, câmpii întinse, vii și lanuri de grâu.
„Ce frumoase sunt culorile naturii! Mă amețesc, pur și simplu, miresele florilor…”
Peste râuri și lacuri…
„Ce rățuște simpatice!”
Peste păduri și într-un final…
„Ce sete mi s-a făcut! Am cam obosit…”
„Mai avem”, spuse Măcăleandrul zâmbind ca pentru sine.
Mai ocoliră piscul înzăpezit al unui munte, o vale plină de albinuțe harnice și de păsări colibri și…
„Simt că mă lasă puterile”, spuse iar prințesa. „Și mi-e foarte sete…”
„Încă n-am ajuns. Mai e puțin.” zise Măcăleandrul, surâzând.
Mai zăboviră în aer preț de jumătate de ceas până când Măcăleandrul se gândi că era timpul să-i arate prințesei cum să aterizeze pe pământ.
Se opriră la marginea unui pârâu. Prințesa bău apă direct din el cu palmele căuș.
„E bună?” o întrebă pasărea. „Și fără pahar de cristal?”
„E cea mai bună licoare pe care am băut-o vreodată”, îi răspunse prințesa ostenită și însetată.
„Dar mi s-a făcut și cam foame”, mai spuse ea.
„Urcă-te in acel pom și culege un măr, îi spuse Măcăleandrul.
Prințesa privi cu atenție pomul înalt. În mod normal, ar fi poruncit cuiva să-l culeagă, dar știa că Măcăleandrul nu era acolo s-o servească pe ea. Se chinui puțin până reuși să se mențină agățată de trunchiul copacului, apoi începu să urce și când ajunse în vârf, rupse mărul și îl înfulecă cu poftă…
„E cel mai bun măr pe care l-am mâncat vreodată!”, zise ea cu gura plină.
„Chiar și dacă n-are gust de lapte de pasăre?”
„E minunat să fii Măcăleandru!”, spuse prințesa când soarele se pregătea să apună…
„Și totuși n-am făcut nimic din ce nu puteai face și acasă la tine, la castel…” zise Măcăleandrul.
Zburară tăcuți amândoi înapoi spre castel și după ce aterizară pe pervazul ferestrei de la camera ei, Măcăleandrul o readuse pe prințesă la mărimea de dinainte.
Fata se tupilă cuminte în pat și, cu un ultim oftat epuizat, mai spuse:
„Măcăleandrule, aș mai vrea ceva de la tine…”
„Ce anume?”, spuse acesta
„Cântă-mi, Măcăleandrule, să pot adormi mai bine.”
Măcăleandrul deschise ciocul și după doar două triluri, prințesa adormi profund, chiar sforăind, din când în când.
„Ce zi minunată! Nu-mi imaginam că o creatură atât de mică mă poate învăța lucruri atât de mari”, mai rosti ea ca prin vis, în timp ce Luna se lăsa și ea vrăjită de cântecul limpede al micuței păsări…
Dacă ți-a plăcut povestea, încearcă și „Vânători, ghicitori și alte mini-provocări pascale pentru micii exploratori” sau „Sub conștientul pisicesc” tot de Adina Chirica. Dacă îți plac poveștile cu prințese, poți citi și „Prințesa poveștilor” de Victorița Perșa.
Adaugă comentariu