Povestea șoriceilor spiriduși

Povestea șoriceilor spiriduși

de Mihai Suciu cu ilustrații de Tudor Rădulescu

A fost odată ca niciodată, că dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit. A fost odată o familie de șoricei tare năzdrăvani. Pe cel mai mare dintre ei îl chema Chiț-Chiț. Chiț-Chiț avea șapte frățiori, toți mici și năstrușnici.

Chiar înainte de Crăciun, Chiț-Chiț a venit acasă și le-a spus părinților săi:

– Aș vrea să mă duc până la Zâna Pădurii să o rog ceva.

– Ce anume, Chiț-Chiț?, au întrebat ei.

– Vreau să o rog să îmi îndeplinească o dorință de Crăciun.

– O dorință de Crăciun? Dar asta credeam ca este treaba Moșului nu a Zânei Pădurii.

– Da, dar eu am auzit că Zâna îndeplinește dorințele astea mai grele… Moșu aduce doar cadouri.

– Ai și tu dreptate… Și ce vrei de la noi?

– Aș vrea să îmi spuneți unde locuiește Zâna pentru că numai oamenii și șoriceii mari știu unde este.

– Oamenii nu știu, doar șoriceii, au zis ei și i-au șoptit la ureche locul unde era casa Zânei Pădurii.

Chiț-Chiț trecuse de multe ori pe acolo, dar nu băgase de seamă ca ar fi fost ceva ieșit din comun. Era doar un stejar foarte bătrân cu o scorbură în el. Le-a mulțumit părinților și a dat să plece… Dar ce crezi? Toți cei șapte frați ai lui stăteau aliniați în fața ușii cu priviri rugătoare. Se plictisiseră teribil acasă și căutau o șansă să iasă pe afară, mai ales că mămica șoarece obișnuia să-i pună la curățenie înainte de Crăciun. Și cum știm că șoriceilor nu le stă capul la curățenie… de-abia așteptau să plece de acasă.

– Hai că va iau, a zis Chiț-Chiț, dar să fiți ascultători! Știa că oricum nu vor fi, dar îi era drag de ei așa că i-a luat.

Ajunși la scorbura Zânei, șoriceii au descoperit că înăntrul ei era o ușă bine ascunsă. Fericiți, au bătut în ea cu putere. Cioc! Cioc! Cioc! Niciun răspuns. Au bătut din nou: Cioc! Cioc! Cioc! Liniște totală.

– Eeeh, pe unde o umbla Zâna?, se întrebă Chiț-Chiț.

Pentru că bătuseră cale lungă până acolo și îi dureau picioarele, nu prea le venea să plece înapoi acasă fără să fi făcut nimic. Chiț-Chiț, curajos, împinge ușa, doar doar s-o deschide. Minune! Ușa era descuiată și s-a dat de perete.

– E cineva acasă?, strigă Chiț-Chiț. Uuuu, Zânoo!

Neavând ce să facă, deși nimeni nu-i dăduse voie, Chiț-Chiț intră în căsuța Zânei, urmat de toți cei șapte șoricei prichindei. Casa părea goală, nelocuită. Avea patru etaje în jos, sub pământ, și șapte etaje în sus, iar Zâna putea să fie la oricare dintre aceste etaje. Șoriceii cei mici, care erau mai leneși, au plecat spre etajele de jos.  Chiț-Chiț a început să urce singur fiecare etaj, pe o scara în spirală ce ducea către vârful stejarului.

Șoriceii cei mici erau ei leneși, dar erau și foarte ghiduși. Știau foarte bine de ce au luat-o în jos, pentru că acolo sunt pivnițele și cămările Zânei unde ea își ține toate bunătățile. Toți șoriceii știu că Zâna pregătește cele mai bune mâncăruri cu ajutorul baghetei ei.

Eee… dar ce nu știau ei e că Zâna avea cămările goale, ele se umpleau doar când Zâna era în cămară. Altfel ar fi rămas complet fără bunătăți la cât de multe animale veneau la casa ei în căutare de mancâre atunci când ea nu era acasă. Așa că șoriceii cei mici stăteau dezamăgiți în ultima cămară în care intraseră și se uitau necăjiți la pereții goi.

Să vedem acum ce făcea în timpul ăsta Chiț-Chiț. El a urcat etaj după etaj. Când a ajuns la ultimul, a văzut în mijlocul camerei o masă rotundă mare, iar la geamuri foarte multe perdeluțe roșii.

– Off, nici aici nu este, și-a zis Chiț-Chiț dezamăgit.

Dar ce să vezi? De sub masă ieșeau două piciorușe încălțate cu papucei aurii.

– Aoleu… e Zâna, ce-o căuta sub masă?

Și Chiț-Chiț se strecură și el sub masă să vadă ce face Zâna acolo. Dar Zâna nu vorbea, nu mișca și aproape nici că respira. Chiț-Chiț o scoase cu greu de sub masă, căci trebuie să vă spun că Zâna era cam durdulie, adică puțin mai grăsuță. Șoricelul luă un pahar de apă de pe masă și o stropi pe față pe Zână.

– Aaah, răsuflă Zâna și pe loc își reveni. Vai ce bine că m-a salvat cineva. Uu, un șoricel! Ce cauți tu aici?

– Am venit să te caut și, pentru că nu răspundea nimeni, am avut curajul să urc până sus. Iar frații mei… sunt jos, în pivniță, sper că nu te superi pe noi!

– Nuu, nu mă supăr, zise Zâna, vă mulțumesc tare mult că m-ați salvat! Mai ales ție căci frații tăi, îi vad eu și de aici, sunt plecați după mâncare. Pentru că m-ați salvat o să le dau și lor mâncare și o să-ți îndeplinesc și ție dorința pentru care ai venit.

Zicând acestea, Zâna bătu de două ori cu bagheta magică și ultima cămară se umplu ochi cu cașcaval, brânză și alte bunătăți iubite de șoricei. De jos se auzi un strigăt puternic: Mâncareee, yuhuuuu! Frații lui Chiț-Chiț chiuiau de bucurie și se bucurau de zor de ospăț.

– Dar de unde știi că am și eu o dorință?, a întrebat Chiț-Chiț.

– Păi, nu sunt eu Zâna?

– Asta așa este, dar… ce căutai sub masă, Zâno? Ce pățisei?

– Off, e o poveste lungă, dar o să ți-o spun altă dată. Până una alta, haide să coborâm în pivniță căci acolo îmi țin eu licorile magice și am nevoie de ele pentru dorința ta.

Zâna l-a luat de mânuță pe șoricel și au coborât amândoi către pivnița cu licori. Pe drum șoricelul a început să-i spună pentru ce venise. Avea mari probleme cu pisicile, aproape în fiecare zi îl necăjeau. Îi era teamă să nu-l mănânce căci mâncaseră pe mulți dintre prietenii lui.

– Aș vrea ca eu și familia mea să avem ceva de care pisicilor să le fie frică și să nu mai reușească să ne prindă. Să fim așa ca oamenii, căci de oameni le e frică pisicilor.

– Nu aveți cum să fiți ca oamenii, ei sunt total alte ființe, voi sunteți șoricei.

– Am crezut că tu poți să îndeplinești dorința asta, a zis Chiț-Chiț către Zână punând boticul lui lung de șoricel și uitându-se printre genele lui lungi la ea.

– Offf, mă pui la grea încercare. Am promis că nu o să mai fac niciodată ființe noi, dar… hai, pentru tine o să îmi încalc făgăduiala.

Zicând acestea, Zâna coborî mai adânc în pivniță la sticlele SECRETE. Aici nu umbla decât foarte rar, o dată la zece ani, cand avea vreo urgență. Sticlele SECRETE erau sticle cu poțiuni MAGICE. Zâna a amestecat bine într-o sticluță mov următoarele:

patru picături de poțiune roz împreună cu

patru de picături pufoase de norișor și cu

doi dințișori de lapte.

Apoi i-a dat să bea fiecărui șoricel câte o linguriță cu vârf din licoarea magică.

– Eeh, gata, e timpul să plecați acasă, a zis Zâna, dându-le și pentru părinți un coș cu brânză cadou. O să vedeți că mâine vi se va îndeplini dorința.

– Tocmai mâine!

– Da, da, durează o zi ca licoarea să-și facă efectul.

După ce s-au bucurat de bunătăți împreună cu părinții, obosiți de atâtea peripeții, frățiorii au plecat rând pe rând la culcare.

– Mâine nu o să ne mai fie frică de pisici, și-a zis Chiț-Chiț înainte de a adormi.

Dimineața când s-au trezit, șoriceii au văzut ceva… nemaivăzut. În loc de cozile lor lungi și solzoase de șoricei, aveau cozi pufoase și mici ca de iepurași. Fâstâciți, au trebuit să le ascundă repede în pantaloni, căci nu erau obișnuiți cu ele. Ce ar zice prietenii lor dacă ar vedea că le-au dispărut cozile? Ooo, ar râde și cu urechile de ei! Și au mai descoperit ceva: că se transformaseră cu toții în niște mici omuleți, în niște Spiriduși. Până atunci Spiridușii nu existau pe Pământ. Ei au apărut pentru prima dată din șoricei, din familia lui Chiț-Chiț.

– Suntem ca oamenii, au strigat șoriceii și au început să facă tumbe, rostogoluri și giumbușlucuri chiuind de bucurie.

Eh, dar tocmai atunci, întâmplarea făcu să treacă pe acolo un motan. Un motan gras și flămând care își dorea să fie și mai gras. Pe cât era de gras, pe atât era de slab la vedere chiar dacă purta niște ochelari mari. Motanul nu și-a dat bine seama ce erau ființele care se rostogoleau prin poiană. Și-a zis totuși că trebuie să fie tare delicioase și a sărit în mijlocul lor prinzând pe una de picior. Dar, i s-a cam înfundat motanului și i s-a cam scurtat coada. Ia să vedem de ce.

Ființa pe care a prins-o a început să urle și să țipe din toate puterile cu glas omenesc. Când a urlat, moțul fesului pe care îl purta pe cap a început să sclipească și să lumineze cu putere. Atunci spiridușii și-au dat seama că știau să facă si ei magie, la fel ca Zâna. Trebuia doar să aibe pe cap… fesul.

Eee, dar ce s-a întâmplat cu pisica? Pisica s-a făcut ușoară ca un balon și s-a ridicat de la pământ. Îngrozită, a dat drumul spiridușului din gheare și apoi s-a ridicat și mai sus, și mai sus. Era iarnă și, pe măsură ce pisica se ridica în aer, se făcea din ce în ce mai frig. Norocul ei a fost că a înghețat la un moment dat și s-a transformat într-un mare cub de gheață, care nu a mai plutit.

Cubul a căzut pe pământ cu o mare izbitură și, din cauza zguduiturii, coada pisicii s-a spart în mii de bucățele.

Pisica s-a dezghețat,

Dar fără coadă a plecat!

După ce e auzit această poveste grozavă, neamul pisicesc a început să se teamă teribil de spiriduși și NICIODATĂ, dar NICIODATĂ nu a mai atacat vreunul.

Povestea noastră s-a terminat,

Cu un spiriduș eu v-am lăsat!

 

 

 

Please follow and like us:

1 Comentariu

  • Alice Postat februarie 10, 2019 5:32 pm

    frumos….

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi făcută publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

“Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care l-au primit fetele de la Iepuras, este o carte frumos ilustrata si colorata, realizata in intregime de romani, in Romania.”

Citește întregul testimonial pe www.meseriadeparinte.ro

Please follow and like us:
Ana Maria Mitruș

“Recomand cu încredere și căldură această carte destinată îmbunătățirii și consolidării relației părinte-copil. Exercițiile propuse stimulează apropierea autentică și elaborarea unei baze de siguranță, repere fundamentale în creșterea și educarea unor copii sănătoși emoțional și conectați cu ei înșiși și cu ceilalți. “

Please follow and like us:

“Am citit povestea „Misterul din podul casei”, este o cartea tare bună! Mi-au plăcut ilustrațiile, calitatea foii folosite, coperta, iar povestea în sine m-a facut să merg să imi cumpăr dulciuri! Aventurile sunt pur și simplu dulci! Cuvântul dexteritate trebuie înclocuit cumva întrucât este destul de greu pentru cei mici. Povestea este superbă și vă sfătuiesc să vindeți cartea împreună cu niște dulciuri că sigur cititorul sau ascultătorul va avea nevoie de ele.”

Please follow and like us: