Omul de zăpadă

Omul de zăpadă

scrisă de Victorița Perșa

Ninsese foarte mult în ultimele zile, iar soarele încerca din răsputeri să-şi facă apariţia printre norii grei, alb-cenuşii. Adi era un copil în vârstă de zece ani, avea ochii albaştri ca cicoarea, părul creţ şi blond, însă sufletul îi era trist pentru că nu îi plăcea anotimpul rece, nu îi plăcea să poarte haine groase şi nu se bucura deloc de zăpada imaculată. De câte ori trebuia să meargă la şcoală, el avea mare grijă să nu alunece pe aleea din faţa casei lui care în timpul nopţii devenea lucioasă precum un patinoar. Locuia într-o comună care număra multe case, acum îmbrăcate în cojocul gros de nea. Casa sa era aşezată pe o frumoasă colină, iar pe pantă se strângeau copiii să se dea cu sania sau să facă oameni de zăpadă. 

În această zi geroasă, Adi a plecat la şcoală ca de obicei. Era roşu în obraji şi mâinile deja îi îngheţaseră în mănuşile lucrate de mama sa. Mergea pe uliţa comunei gânditor, certându-se cu iarna: 
– Până când o să mai stai pe aici? Chiar nu observi că nu-mi place de Tine, eu cred că ar trebui să îţi găseşti locul pe alte meleaguri… dar nu-şi termină ideea că un bulgăre mare de zăpadă îl lovi direct în faţă, de parcă iarna i-ar fi dat un răspuns.

– Ah, ah, ce rece e! Ah, nu mai suport… îşi şterse faţa cu mănuşa, după care supărat intră în clădirea şcolii, la adăpost şi căldură, lăsând în urmă copiii veseli şi gălăgioşi care tocmai îl loviseră.
După ore, băiatul se întoarse acasă la fel de supărat pe zăpadă. Mama îl aştepta în pragul casei, dar Adi intră ca fulgerul şi uitând să o salute, spuse îngrijorat:
– Mamă, închide repede uşa că intră iarna în casă!
– Sigur, sigur, îi răspunse mama în timp ce închidea uşa. Ei, cum a fost la şcoală? continuă ea ca şi cum nu ar fi deranjat-o felul în care Adi intrase în casă. 
Părinţii îl ştiau pe fiul lor cât era de capricios din cauza iernii, aşa fusese de mic, dar sperau că se va schimba cu timpul.

După ce îşi savură cu poftă bucatele gustoase, Adi îşi ordonă cărţile şi caietele pe birou şi începu să scrie temele. Deodată o rază de soare ajunse pe faţa sa, chemându-l la joacă. Băiatul nu băgă de seamă mângâierea ei, însă larma de afară îl aduse la fereastră. Copii mari şi mici se dădeau bucuroşi pe derdeluş, iar el îi privi întrebându-se oare ce este aşa de distractiv să te joci în zăpada rece? Apoi trase draperia şi îşi continuă liniştit temele.

A doua zi, Adi plecă plictisit la şcoală fără să vadă că la fereastra lui se afla un om de zăpadă. Acesta avea capul acoperit cu o oală neagră, drept nas avea un morcov, în locul nasturilor se aflau cărbuni şi braţele erau înlocuite cu două mături. Omul de zăpadă, de îndată ce îl zări pe băiat, îşi scoase oala de pe cap şi se înclină până jos, salutându-l politicos, dar copilul îşi văzu mai departe de drum. Omul îl salută și când se întoarse de la școală, iar a doua zi  se întâmplă la fel.

A treia zi, pe când băiatul venea de la școală, omul de zăpadă îi strigă:
 – Hei, amice! Bună să-ţi fie ziua!
 Adi se uită în jur şi nu văzu pe nimeni, trecu cu privirea peste omul de zăpadă ca şi când acesta nu ar fi existat şi-şi continuă nedumerit drumul.
– Hei, cu tine vorbesc, strigă iar omul de zăpadă uşor amuzat.
Băiatul de data aceasta se sperie, alunecă şi căzu chiar în dreptul acestuia. Omul de zăpadă îi întinse mătura şi îl ajută să se ridice.
– Cum… ce… tu mă strigai? Nu se poate, visez… Da, da, visez pentru că oamenii de zăpadă nu vorbesc!
– Ba da, vorbesc, îi răspunse el cu o voce melodioasă!
 -Deci nu visez?

 -Nu, special pentru tine am venit aici, pentru că tu eşti un copil care nu ne iubeşte şi căruia nu îi place singurul anotimp în care noi ne putem distra cu voi copiii. Timp de două zile m-am chinuit să te fac atent, să te salut politicos şi tu nici nu mă bagi în seamă, dragă Adi!   
– Îmi pare rău că nu te-am observat, spuse ruşinat băiatul, dar stai… tu ştii cum mă cheamă?   
– Desigur, noi, oamenii de zăpadă, ştim totul despre voi, copiii… Ce zici, vrei să fii prietenul meu?   
Adi stătu puţin pe gânduri, apoi faţa i se lumină şi-i răspunse bucuros:   
– Da, sigur, chiar îmi placi mult!   
– Răspuns corect! zise omul de zăpadă zâmbind larg şi ca printr-o minune acesta apăru în faţa copilului într-o mantie neagră pe care o trase peste el, apoi se ridicară în văzduh, sus, sus, pe deasupra pomilor îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, pe deasupra dealurilor şi câmpiilor poleite… şi călătoriră aşa până ajunseră în lumea oamenilor de zăpadă.  

Când poposiră pe Tărâmul Alb, un miros uşor de brad îl învălui pe copil, iar urechile îi fură gâdilate de o muzică armonioasă. Corpul său deveni foarte uşor, parcă plutea în lumina diafană care se revărsa peste ţinutul magic. Neaua de aici era mult mai pufoasă şi mai rezistentă, când o aşezai în palmă nu se topea. Aici casele, aleile împodobite pe margini cu flori de gheaţă, copacii, gardurile erau sculptate în zăpadă, totul în jur te fermeca, iar el se simțea așa de bine! Frigul dispăruse ca prin magie și lui îi plăcea foarte mult să mai rămână în acel ținut. Dintr-o dată apărură foarte mulţi oameni de zăpadă care se mişcau, vorbeau, râdeau ca şi prietenul lui. Toţi erau îmbrăcaţi identic: frac negru cu butoni albi, pălărie înaltă cu boruri mici, papion mare, negru, iar picioarele lor albe se terminau cu încălţări tot negre, cu ajutorul cărora oamenii de zăpadă se deplasau foarte uşor. Statura lor era mai mare decât a unui om obişnuit, erau inimaginabil de frumoşi, veseli şi fericiţi și discutau într-o limbă pe care Adi nu o înţelegea. Mergând după sunetul muzicii, băiatul zări câţiva oameni de zăpadă care cântau la nişte instrumente nemaivăzute. Trecând pe lângă casele lor, la un moment dat în faţa sa apăru un castel dantelat din gheaţă. Intrând aici, băiatul fu întâmpinat de oameni de zăpadă mai mici cu care se jucă. Îl dădură pe topoganul împletit din braţele lor, făcură frunze, căsuţe, păsări şi brăduţi din zăpadă, puzzle din gheaţă, apoi jucară şotronul şi de-a v-aţi ascunselea. Timpul zbură repede, astfel încât nici nu ştiu când adormi pe aripile muzicii.   

Dimineaţa, Adi se trezi în camera sa, care era tapetată cu nori, iar când deschise ochii credea că încă aluneca pe braţele prietenilor lui. Vocea blândă a mamei îl trezi însă la realitate:   
– Bună dimineaţa! Ce face băiatul meu chipeş?   
– Bună dimineaţa! Foarte bine, mami. Băiatul îşi îndreptă privirea spre fereastră, văzu că ningea și exclamă bucuros: Ura! Ura! Uite mămico, ninge!   
– Da, copile, ninge, dar de când te interesează pe tine zăpada? întrebă mama nedumerită.   
– Oo, mămico, ador zăpada, îmi place foarte mult, răspunse el în timp ce sărea din pat direct la geam să-şi vadă noul prieten drag. 
Acesta părea neclintit din locul de unde plecaseră acoperiţi de mantia fermecată, acum era doar un om de zăpadă obişnuit. Chipul lui Adi se întristă şi exact când deveni serios, omul de zăpadă îi făcu cu ochiul. Grăbit, băiatul îşi aruncă repede hainele pe el şi ieşi în curte să se bucure de zăpadă, ca orice copil vrăjit de farmecele ei.   

Omul de zăpadă zâmbi mulţumit. De acum Adi va iubi oamenii de zăpadă şi anotimpul alb care aduce daruri, bucurii şi sărbătoare în sufletul oamenilor.

Please follow and like us:

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi făcută publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

“Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care l-au primit fetele de la Iepuras, este o carte frumos ilustrata si colorata, realizata in intregime de romani, in Romania.”

Citește întregul testimonial pe www.meseriadeparinte.ro

Please follow and like us:
Ana Maria Mitruș

“Recomand cu încredere și căldură această carte destinată îmbunătățirii și consolidării relației părinte-copil. Exercițiile propuse stimulează apropierea autentică și elaborarea unei baze de siguranță, repere fundamentale în creșterea și educarea unor copii sănătoși emoțional și conectați cu ei înșiși și cu ceilalți. “

Please follow and like us:

“Am citit povestea „Misterul din podul casei”, este o cartea tare bună! Mi-au plăcut ilustrațiile, calitatea foii folosite, coperta, iar povestea în sine m-a facut să merg să imi cumpăr dulciuri! Aventurile sunt pur și simplu dulci! Cuvântul dexteritate trebuie înclocuit cumva întrucât este destul de greu pentru cei mici. Povestea este superbă și vă sfătuiesc să vindeți cartea împreună cu niște dulciuri că sigur cititorul sau ascultătorul va avea nevoie de ele.”

Please follow and like us: