O poveste plicticoasă

O poveste plicticoasă

de Mircea Sântimbreanu cu ilustrații de Diana Avram

Greu e să fii bunic! În primul rând, să stai mereu — aşa vor povestitorii — la gura sobei (asta e tribuna bunicilor — incomodă tribună, orice aţi zice). În al doilea rând, să-ţi tremure vocea, în al treilea rând, după ce că-ţi tremură glasul, să tot spui şi să spui la poveşti, în al patrulea rând, să ai cel puţin un nepot — de fapt asta merita s-o amintesc în primul rând —în al cincilea rând, dar ce să mă amestec eu? La urma urmei, nu sunt decâââât locţiitor de bunic. Nici demisia nu mi-o primeşte nimeni. Aşadar, eu am un nepot. Nu-i sunt bunic, pentru că îi sunt doar unchi. Şi de vreo două zile mă aflu în vizită la părinţii nepotului meu.

– O, ce bine că ai venit — m-au întâmpinat ei — o să aibă cine-i spune poveşti lui Mirciulică.

„Nimic mai firesc, mi-am zis foarte linistit şi chiar bucuros. Dacă ai un nepot, n-ai decât să-i spui povesti.”

Şi, în prima seară, apropiindu-mă de gura sobei care duduia — înfricoşat să nu-mi ia foc hainele noi — m-am apucat să-i povestesc.

Mirciulică stătea cu fruntea pe genunchii mei. Păcat că n-am făcut o poză. Aş fi pus-o drept copertă pe o carte din care n-am scris decât titlul: „Bunic la 13 ani”.

Am început să-i povestesc. Ştiţi, voiam să-i fac o impresie bună. N-o să-mi luaţi deci în nume de rău dacă, scotocindu-mi creierul în căutarea celei mai reuşite povestiri ale mele, am început să-i povestesc una de… Petre Ispirescu.

– A fost odată ca niciodată, am început cu glas tremurător… A fost odată o fată frumoasă şi harnică…

– A fost? Acum nu mai este?

– Nu, puişorule, acum nu mai este.

Am simţit că ceva nu e în ordine. Mirciulică a lăsat buza în jos. M-am uitat cu teamă să nu şi-o frigă de plită.

Am auzit o sfârâitură, apoi încă una, şi am tresărit. Îi curgeau lacrimile pe sobă.

– Şi de ce nu mai este fata harnică şi frumoasă? A murit? m-a întrebat cu glasul sugrumat.

– Bineînțeles. E tare mult de atunci.

– Nu vreau sa moară! a ţipat băieţasul deodată şi pe faţa lui mică se citea o asemenea tulburare încât m-am speriat şi, uitând pentru moment de Petre Ispirescu, am adăugat:

– Bine, atunci n-a murit…

– Ce bine îmi pare… că n-a murit… a oftat bucuros Mirciulică. Acum zi-i mai departe.

– Şi fata harnică şi frumoasă avea o mamă vitregă…

Iar a clipit Mirciulică, încruntându-se:

– De ce avea o mamă vitregă?

– Pentru că mama ei bună murise…

– Da? Nu vreau să moară… Nu vreau! Nu vreaaau!

– Bine, dar întelege-mă, dacă nu moare mama bună, nu poate să aibă o mama vitregă. E clar!

– Şi de ce să aibă o mamă vitregă?

– Pentru că dacă n-are o mamă vitregă, n-o mai alungă nimeni de-acasă, în lume… …….

– Pe cine?

– Pe fata cea harnică şi frumoasă.

– S-o alunge în lume? Nu vreau! a început el să urle atât de tare încât mi s-a făcut şi mie milă de fata cea harnică şi frumoasă…

– Fie, am zis. Îţi spun altă poveste, sunt doar atâtea…

Am început: A fost odată o fetiţă cuminte. O chema Scufiţa Roşie. Şi bunica ei care locuia într-o pădure era tare… adică, cum să spun, era bolnavă…

– Nu vreau să fie bolnavă, mi-a poruncit băieţaşul.

– Nici nu era bolnavă rău. Mi se pare că avea o gripă — adică nu, am schimbat repede diagnosticul, văzând că Mirciulică nu e de acord cu gripa — un fel de guturai, strănuta şi îi curgea nasul… Atâta tot…

– De ce să-i curgă nasul? Trebuie să-i curgă nasul?

– Da. Pentru că altfel fetiţa nu se duce în pădure să-i ducă bunicii un ceai fierbinte şi nu se întâlnește cu lupul şi n-o mănâncă lupul, am izbucnit la capătul răbdării.

– Foarte bine. N-o mănâncă lupul, se bucură, bătând din palme, Mirciulică. Spune mai departe!

De data asta am început să lăcrimez eu.

– Dragă Mirciulică, crede-mă, nu se poate să n-o mănânce lupul. Pe cuvântul meu că nu se poate. Cel mult, ştiu eu, să nu-şi ascută prea tare dinţii sau să se facă, mda, să se facă doar că n-o vede şi să treacă pe lânga ea… Dar nu, trebuie să o vadă…

– Bine, o vede.

– Dar dacă o vede, o mănâncă…

– Atunci să n-o vadă…

Încurcată afacere. Simţeam că-mi crapă ţeasta. Ce să fac? Mă frământam leoarcă de sudoare. Să-i spun povestea cu cei doi copii rătăciţi? Nici vorbă. Parcă o să vrea Mirciulică să se rătăcească? Atunci cu căprioara rănită. Nici asta.

– Uite ce e, Mirciulică. Am să-ţi spun o poveste cum îţi place ţie. Dar mâine seară… Acum am niţică treabă. Bine?

Băiatul a mormăit nemulţumit, dar a plecat la culcare. Am plecat şi eu. N-am închis ochii toată noaptea. A doua zi, nu m-am atins de mâncare. M-am rotit în jurul mesei până ce-am ameţit, dar în sfârşit, spre seară, găsisem ce să-i povestesc…

L-am chemat la gura sobei şi, legat cu o prişniţă la cap, am început :

– A fost odată, şi mai este şi acum, o fată, pe nume Ileana Cosânzeana. Și Zmeul n-a răpit-o… iar Făt-Frumos o căuta peste tot, dar pentru că ea nu fusese răpită, el n-o găsea nicăieri… A colindat Făt-Frumos toată lumea, numai acasă nu o căutase!… Putea să-i dea un telefon, dar nici prin minte nu-i trecea că Ileana este acasă. Şi într-o zi, s-a întâlnit cu Zmeul. Şi Zmeul l-a rugat să-i taie capul. Dar Făt-Frumos, nici gând. Ba, dimpotrivă, i-a dat şapte antinevralgice pentru cele şapte capete, dacă l-or durea vreodată. Pe deasupra i-a mai dat şi adresa unui medic şi a plecat mai departe.

Şi s-a întâlnit cu Zgripţuroaica… Era o zgripţuroaică foarte cumsecade, care i-a dat un ulcior cu apa vie, spunându-i:

– Să știi, Făt-Frumos, că n-o să ai nevoie de apa vie pentru că nimeni n-o să te omoare niciodată.

Şi l-a ospătat cu de toate. Ba la plecare i-a mai dat şi un făraş pentru jăratic, dacă o să i se facă foame calului…

Şi a mers Făt-Frumos mai departe, până s-a întâlnit cu Muma Pădurii. Era o batrână foarte simpatică şi cu chef de vorbă, ca toate batrânele…

– N-ai vazut-o pe Ileana Cosânzeana? a întrebat-o Făt-Frumos.

– Nu, fătul meu. Probabil că este acasă.

Făt-Frumos s-a înapoiat acasă şi a găsit-o pe Ileana Cosânzeana plângând amarnic: i se arseseră plăcintele.

– Nu-i nimic! a strigat Făt-Frumos. Aşa îmi plac plăcintele. Arse.

Mirciulică nu m-a întrerupt deloc. Inima îmi bătea biruitor. Mă simţeam gata să devin bunic de-a binelea. Îmi rotunjeam glasul, apoi îl lăsam să tremure şi căutam zadarnic barba să mi-o mângâi, ca orice bunic. În sfârşit, mi-am înălţat vocea şi am isprăvit:

– Şi au făcut nuntă mare, mare, şi trăiesc desigur şi astăzi, pentru că n-au murit… Ei, l-am întrebat repede, cu faţa luminată: ţi-a plăcut, nu-i asa?

Mirciulică m-a privit lung, apoi a plescăit din buze dispreţuitor:

— Plicticoasă poveste! Plic-ti-coasă!

Şi mi-a întors scârbit spatele.

Uf, greu e să fii bunic!

Please follow and like us:

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi făcută publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

“Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care l-au primit fetele de la Iepuras, este o carte frumos ilustrata si colorata, realizata in intregime de romani, in Romania.”

Citește întregul testimonial pe www.meseriadeparinte.ro

Please follow and like us:
Ana Maria Mitruș

“Recomand cu încredere și căldură această carte destinată îmbunătățirii și consolidării relației părinte-copil. Exercițiile propuse stimulează apropierea autentică și elaborarea unei baze de siguranță, repere fundamentale în creșterea și educarea unor copii sănătoși emoțional și conectați cu ei înșiși și cu ceilalți. “

Please follow and like us:

“Am citit povestea „Misterul din podul casei”, este o cartea tare bună! Mi-au plăcut ilustrațiile, calitatea foii folosite, coperta, iar povestea în sine m-a facut să merg să imi cumpăr dulciuri! Aventurile sunt pur și simplu dulci! Cuvântul dexteritate trebuie înclocuit cumva întrucât este destul de greu pentru cei mici. Povestea este superbă și vă sfătuiesc să vindeți cartea împreună cu niște dulciuri că sigur cititorul sau ascultătorul va avea nevoie de ele.”

Please follow and like us: