O faptă bună

O faptă bună

de Valentina Mihaela Ghinea cu ilustrații de Andreea Atanasiu

– Hîm! făcu și se ghemui bosumflată în fotoliul mic, anume croit parcă pentru ea, și așezat în muchea ferestrei, ca doar să poată privi la fulgii mărunți ce prinseseră a se-nfiripa de câteva zile.

– Ai pățit ceva? o chestionă bunica peste ochelari.

Dar Cristina nu răspunse. Ci doar oftă din rărunchi.

– Ori ai febră cumva? se agită bunica. Să-ți fac un ceai?

– Nu. N-am nimic, bângui și se zgâi și mai adânc pe fereastră.

Strada era pustie. Înserarea se ducea înspre noapte, iar becurile sub formă de felinar împrăștiau o lumină gălbuie. Cotrobăindu-și prin gânduri, Cristina rămase atârnată cu privirea de fulguială.

– Ai zice că eu sunt bună sau rea, bunico? se interesă ea fără de veste.

– Ce vorbă e asta, fetițo? se miră bătrâna. Lăsă andrelele la o parte și o privi bănuitoare preț de câteva minute. Văzând că lămurirea se lăsa așteptată, își dădu cu presupusul:

– Te-a supărat careva pe la școală, nu?!

– Nu, făcu scurt Cristina, fără a întoarce măcar capul.

– Atunci… ai făcut vreo trăznaie?! Și nu știe maică-ta?

– Ba nu! sări de-a dreptul scandalizată fata.

Cum putea, oare, bunica să se gândească la așa ceva?

Ușor tulburată de reacția nepoatei, bătrâna își strânse buzele a cugetare și-și duse degetul arătător spre nas, bătându-și-l ușor pe vârf.

„Pesemne că de-acolo îi vin ideile acelea, atât de uimitoare uneori”, gândi, ca în multe alte dăți, Cristina și se strânse mai tare în locșorul său, ca nu cumva să o poată ghici bunica.

Dar aceasta renunță, se pare, curând la deslușirea misterului, iar lucurile reintrară în normal, adică mândrețea de nepoată îmbufnată toată în dreptul ferestrei și bunica împletind harnic mohairul cel roșu.

„La urma-urmei, n-o fi ea singura din clasă care să nu aibă parte de o faptă bună! Asta e! Se mai întâmplă”, gândi Cristina înciudată. Dar toată încurajarea aceasta nu reuși să o facă să se simtă mai bine. „Dacă îi dă vreo notă mică? Un patru! Ce se face ea cu un patru? Sau mai rău, un trei! Ei, nu, un trei chiar nu ar fi putut doamna să îi dea! Ar fi fost total nedrept!”

Aruncă pe furiș o privire spre Buni și mai-mai că se aventură din nou în jumătăți de vorbe.. Renunță, însă, la timp.

„Deci, cam ce anume ar fi putut face ea acum? De unde să scoată o faptă bună? Ce, ea nu ar fi vrut să facă o asemenea faptă? Dar dacă nu i se ivea prilejul? ..și chiar nu s-ar fi putut spune că nu a încercat! Întârziase voit și pe scări, și pe străduța din fața blocului, ba și la chioșcul de pâine! Și zău dacă zărise măcar pe careva care să aibă nevoie de ajutorul ei!”

Se ridică brusc, ca și cum ar fi descoperit ceva, și dintr-un salt fu aproape de ghemul de mohair al bunicii.

– Ți-l țin eu, bine? propuse aproape rugător.

– Fugi de-aici, zgâtie! Vezi-ți de treabă, că mi-l încurci tot și chiar ne certăm!

Cristina se întristă. „Dacă nici măcar bunica nu o ajuta, la cine să mai spere?”

– Dacă te plictisești, pune mâna pe o carte! Ia citește și tu o poveste! Cu voce tare, o îndemnă bunica.

„Serios?! Păi, de citit avea ea timp acum? Of, Doamne-Doamne!” și se-nfioră toată de rușinea pe care o și vedea parcă aruncată asupra ei.

– Ei, du-te atunci de te culcă! Prea nu-ți priește nimic în seara asta!

– Bunico, nu mi-e somn! Eu am treabă, crede-mă. Multă treabă!

– Da, draga bunicii, văd, multă treabă! o îngână împăciuitor bătrâna.

– De exemplu, sări din nou pocnită de-o idee fata, de exemplu, aș putea ieși afară să ajut bătrânii la traversat strada…

Bunica deveni curioasă.

– Dar de ce ai face tu așa ceva?..

– Păi, ninge. Și e frig. Și știi și tu că în colțul blocului, chiar în dreptul trecerii de pietoni, se adună mereu ghețuș! Dacă trece pe acolo careva și alunecă?

– Se prea poate, da. Dar uiți că-i târziu și cam toți bătrânii sunt de ceva vreme în casă, la căldură… cam așa cum ar trebui să stai și tu.

Și bunica dădu să-și tragă ghemul mai aproape, când Lola, cățelușa de-o primise Cristina de Moș Nicolae, dădu buzna în încăpere și se opri direct în firul de mohair, plină de chef de joacă.

– Dar n-ar fi chiar mai bine să ieși cinci minute cu zăpăcita asta, să o alergi nițel la aer și-așa să scape și ghemul meu nevătămat?

– Da, bine. Mai târziu, se indispuse cu totul fata. După ce îmi termin tema.

Buni își duse mâna streașină la ochi, ca pentru a desluși mai bine undeva, în depărtare, tema despre care vorbea Cristina. Simțind-o atentă, Lola, câine de vânătoare în toată regula, ce mai încolo și-ncoace! se încordă și ea, ca pentru a mirosi lucrul în cauză.

– Dar, nu-i! făcu bunica. Despre ce temă vorbești?

– Ce temă, ce temă? Nimeni nu mă înțelege și pe mine! Habar nu aveți voi cât de greu e să păstrezi zece pe linie! se-nfurie Cristina și, de ciudă, lacrimile prinseră a i se rostogoli rotunde și mari pe obraji.

Micuțul Bigel i se aruncă în brațe și prinse a-i linge asiduu șiroaiele de i se înnodau sub bărbie. Dar Cristina nu se putea bucura de dragostea cățelușei; cel puțin, nu acum. Căci prea o apăsa tristețea neputinței și gândul că va fi ridicată în picioare și chiar dată ca exemplu negativ întregii clase..Tocmai ea! Ea, care nici nu concepea să iasă din cuvântul mamei, al tatălui, al bunicii, ..al profesorilor..Ce mai, se străduia atâta să fie un copil bun, harnic și ascultător, și mai cu seamă silitor la școală, și tocmai ea, acum, să nu își poată face tema!

– Cristinaaa! se auzi din bucătărie strigarea mamei. Vii, te rog frumos, să mă ajuți cu vasele?

Fata se urni, fără chef, dar la calea jumate prinse a explica vehement:

– Mamă, nici tu nu înțelegi că mai am o temă de făcut pentru mâine?!

Femeia ieși din bucătărie, cu șorțul prins în brâu și mâinile pline de clăbuc de la detergentul de vase, și-o cercetă amănunțit.

– N-ai terminat încă? se miră ea tare.

Fata nu răspunse. Dar, în schimb, deschise brațele, ca pentru a-i arăta ceva care, în mod evident, se afla acolo, deși atât de nevăzut de nimeni.

– Voiam doar să așezi tu farfuriile spălate în dulăpior, ca să am loc să le pun pe cele de le spăl acum. N-ar lua mult. Dar dacă zici că mai ai teme.., făcu mama ușor încurcată, și renunță, întorcându-se în bucătărie.

Cristina se mulțumi a se învârti prin casă, cercetând fiecare locșor: „deci, la bunica – nimic de rezolvat, la mama – nici atât,..” Intră în baie și se enervă nițel, căci ușa se prinse într-o pereche de șosete pe care și le lăsase acolo, gândind că trebuie puse la spălat, dar se vede bine că nu avusese timp de așa ceva. Le împinse mai într-o parte, și-și băgă capul pe ușă, dar, negăsind nimic interesant, se retrase spre sufragerie, unde tatăl urmărea ceva știri la televizor.

Se cuibări lângă el și-l trase de mânecă să-l facă atent:

– Tati, îmi spui și mie o faptă bună?

Părintele își lăsă privirea, surprins, spre ea.

– Cum ..să-ți spun o faptă bună?

– Așa… adică să-mi spui ce faptă aș putea face eu acum pentru a fi o faptă bună?

– Cristina, habar nu am ce mă întrebi! Dar e cam târziu și cred că locul tău ar cam fi în pat, la culcare…

– Tati, dar am temă, se miorlăi Cristina.

Bărbatul o privi sever și chiar ușor bănuitor:

– Ce temă?! Trebuia să-ți fi terminat toate temele până la ora asta! Ia, hai, fuguța la spălat pe dinți și țuști în pat!

Mai întâi, fata vru parcă să lupte pentru tema ei. Să explice gravitatea situației. Și imposibilitatea ei de a o rezolva. Și, prin urmare, faptul că avea neapărat nevoie de ajutorul cuiva. Dar, văzând figura serioasă a tatălui, își înghiți pledoaria și, cu umerii căzuți, se duse drept în dormitorul său. Nici pe dinți nu mai avu poftă a se spăla, așa de amărâtă se simțea!

Doar, la o vreme după ce se strecură sub plăpumioară, simțind-o pe Lola agitată în întuneric, îi șopti rugător printre dinți:

– Da, am uitat. Îmi pare rău, Lola, o să te scot mâine dimineață afară, înainte să plec la școală, promise mângâind-o pe cățelușă ușor pe cap. Acum dormi aici, lângă mine, și vezi de nu face mizerie în casă, că ne mănâncă mama pe amândouă!

Se mai foi vreo două minute, exact cât să regrete și că nu se spălase pe dinți, dar și că nu se interesase ce tot împletea bunica din firul  roșu de mohair,.. apoi adormi.

De dimineață, sări ca un arc din pat, cu o teamă teribilă în tot corpul și-un tremur nervos pe care nu și-l putea stăpâni.

– Hai, Lola! Hai, că nu avem timp deloc! ..poate găsim și o faptă bună până la școală!

Cățelușa se bucură tare, mai cu seamă că afară se cam depusese zăpada și ea nu mai văzuse așa mândrețe de pufoșenie în toată viața ei! Se puse pe pășit cu grijă, mai întâi, ca pentru a testa covorul acela alb, imens, și, o vreme, își mirosi urmele pașilor, nepricepând de ce și cum de rămâneau găurile acelea ori de câte ori se aventura mai departe spre întinderea cea albă.

– Lola, o să-ți înghețe botul, să știi! o sfătui Cristina, amuzată de strădania cățelușei de a cerceta dedesubturile zăpezii.

Și, în toată minunea aceea de alb deranjat așa de cu dimineață de joaca Lolei, Cristina însăși uită cu desăvârșire de temă și de teamă și de tot..Un val de bună-dispoziție i se strecură în suflet și prinse a se tăvăli prin zăpadă, fără de grijă.

– Ați luat deja vacanță? o auzi pe tanti Aurelia la doar doi pași depărtare.

– A, nu, nu! Doar am scos-o pe Lola la aer un pic. Acum fug să mă îmbrac de școală! zise și țâșni spre scara blocului. O văzu, însă, pe jumate, pe vecină, încărcată toată de sacoșe și abia ținându-și echilibrul să nu alunece, așa că, fără a sta pe gânduri, o prinse cu grijă de braț și-i preluă și-o parte din greutăți, ducând-o frumușel până la ușă.

– Acum vă las, zise pe fugă și nici că mai așteptă vreo reacție a bătrânei.

– Hai, Lola, repede! Să nu întârzii la școală!

Dar nu întârzie.

Nu prea pricepu ea cum anume se întâmplase de reușise și să își aranjeze patul, și să se spele temeinic pe dinți după micul-dejun, să își pună lucrurile la spălat (vezi bine că nu se ostenise nimeni să îi ducă șosetele de după ușa din baie în coșul cu rufe!), ba și să aranjeze un pic ghemul de mohair al bunicii (bine, după ce cercetase nițeluș ce părea să se-nfiripe în urma andrelelor!), .., și, da, puse chiar și farfuriile mamei în dulap -, o grămadă de lucruri pentru care în alte dăți nu avea deloc timp dimineața!

„Ei, să vezi chestie că s-a dilatat timpul!” Auzise ea de asemenea întâmplări, dar nu sperase vreodată să aibe norocul de a trăi așa ceva! „Poate chiar am să găsesc și o faptă bună, în drum spre școală..”, speră în ascuns Cristina.

Dar nu se mai petrecu nimic deosebit, așa că fătuca se grăbi pe poarta școlii, ca măcar să nu ajungă prea târziu și, în acest fel, să mai adauge un motiv de rușine.

Pe hol era liniște și nici țipenie de elev, deși nu se sunase încă de intrare. Doar într-un colț scâncea ghemuit un puști înfofolit tot într-un palton prea mare, ce părea că-l apasă mai să-l facă să dispară înăuntru-i.

Cristina dădu să treacă în viteză pe lângă el. Dar copilul, ștergându-și nasul cu mâneca hăinii, i se adresă rugător:

– Poți să repari asta? Te rogggg..

„Hîm!” făcu în sine fata, ușor nemulțumită de întrerupere. „Ce putea fi atât de important, ca să o facă pe ea să întârzie la ora?” Dar mutrița băiatului, adunată toată a tristețe, cu lacrimi șiroaie pe obrajii înfierbântați și bărbia tremurândă-i de oftaturi, o prinse-n loc.

– Ce-ai pățit? se strădui ea să pară înțelegătoare.

– S-a rupt. Aici, bângui copilul și-i arătă o bretea a ghiozdanului ce scăpase din cârlig. Poți s-o repari?

Cristina îl analiză pe fugă și ezită în luarea unei decizii. Apoi, renunțând pur și simplu la a se mai gândi, îi trase jos haina băiatului:

– Încercăm. Hai să te răcorești un pic, mai întâi, că te-ai înroșit cu totul, ..și șterge-ți nasul cu astea, îi spuse înmânându-i un pachet de șervețele. Eu mă uit să văd ce-i cu ghiozdanul tău..

Copilul prinse speranță și se apropie în genunchi mai tare de fată, susținându-i, parcă, cu toată ființa sa eforturile ei de a strecura cureaua ghiozdanului în cârlig. Și ofta adânc ori de câte ori aceasta, neînduplecată, scăpa iar și iar. Degetele Cristinei începură a se înroși de efort, și chiar se zgâriară pe la burice în muchiile cârligului. Dar fata nu se gândi o clipă să se dea bătută, ci mai abitir prinse a se încăpățâna să dovedească pustiul acela de curea!

– Dacă nu poți, lasă, făcu sfios băiatul, fiindu-i milă de fată. O să-i spun mamei că n-a fost vina mea..

– Stai așa că imediat reușim! se împotrivi Cristina.

Dar se și sună de intrare, și tot nimic! Cum părea că strecoară curelușa, cum degetele încleștate să țină cârligul deschis îi amorțeau, de-l scăpa în cele din urmă, la treaba doar jumate terminată.

Cristina simți că o ia cu căldură de lacrimi, de ciudă și de durere: „Uf, cârlig nesuferit!” Și nimic altceva nu-i mai stăruia în minte, decât să reușească s-ajute băiatul acela să nu fie certat de mamă-sa pentru ghiozdan.

Nici nu observă când, la doi pași de ea, directorul școlii, un domn mărunt și mai în vârstă, cu părul mai rar și chiar cărunt la tâmple, se opri să-i înțeleagă zbaterea. Doar ce-l auzi șoptindu-i din spate să-ncline un pic curelușa când o strecoară în cârlig. Și să vezi chestie, chiar reuși de data aceasta!

Cristina se ridică mulțumită și-l prinse pe băiat de umăr.

– Acum e bine. Nu mai cade, nu ai de ce să te mai temi!

Dar nu apucă bine să-și primească mulțumirile, că dădu cu ochii de director și se bâlbâi toată:

– Bună ziua! Acum intrăm, imediat. Ne scuzați că am întârziat..

– Poate ar fi mai bine să vă duc eu însumi în clase? își miji domnul director ochii, rostind cadențat cuvintele.

– Da’ nu-i nevoie… ne descurcăm, vă promit, dădu să se opună Cristina, în timp ce se simți mai mult luată pe sus și condusă spre ușa salei de clasă.

„Vai, ce rușine! Acum nu doar că venise fără temă făcută și că mai și întârziase, dar mai era și adusă de mână tocmai de domnul director!”

Odată intrată în clasă, Cristina închise ochii. „Parcă era mai ușor de îndurat totul așa”, gândi și-și promise să nu privească sau asculte până nu se alege cu „colțul rușinii”, ori cu nota cea mică de-o bântuise de-a dreptul. Nu era atentă la nimic din jurul său, nici nu voia, dar nici nu reușea din cauza bătăilor inimii de mai că-i sărea din piept, făcându-i un zgomot infernal în tâmplele-i nădușite de emoție.

– Așa? o auzi doar la un moment dat pe doamna profesor. Ia să ne povestești dumneata, domnișorico, despre temă, atunci!

Și, în pofida promisiunii de și-o făcuse sieși, Cristina se văzu obligată să deschidă ochii și să încerce a se scuza:

– Știti, îmi pare rău. Eu, eu…, eu nu am găsit nicio faptă bună pe care să o fac pentru tema de azi.. Am încercat, pe cuvânt că am încercat! Dar nu am reușit! Si-am vrut! Vă rog frumos să mă scuzați, vă rog mult de tot!

Doamna profesor miră ochii:

– Nu ai găsit nimic-nimic?

– Vă jur că nu!  

– Dar cam ce-ai făcut… de dimineață, de exemplu? 

– Nimic, șopti rușinată Cristina. Doar m-am trezit, am plimbat cățelușa afară, să se dezmorțească, i-am dat să mănânce, am mâncat și eu, m-am îmbrăcat…, ah, am pus lucrurile murdare în coșul cu rufe și vasele spălate la locul lor, și am fugit la școală. Deci, nimic, conchise Cristina.

…de tanti Aurelia chiar uită. Nu că ar fi fost vreun bai, căci, în definitiv, ce mare lucru făcuse, nu?! Doar îi dăduse o mână de ajutor, să nu cadă pe lunecuș..

Cristina oftă din adâncurile gândurilor.

Știu că merit o notă proastă. Dar nu am găsit o faptă bună, așa cum ne-ați cerut..; și am mai și întârziat la oră.., zise și-l privi cu tristețe pe băiețelul târât și el de director după sine.

– Dar, ce? Eu nu sunt o faptă bună? îl auzi ca prin vis pe acesta ițindu-se către toți prezenți. Adică… sunt prea mic ca să fiu o faptă bună?! și-și șterse, din reflex, nasul cu mâneca puloverului.

Cristina îi dădu un ghiont să tacă și-i strecură pe ascuns un alt pachet de șervețele.

– …și mi-a dat și șervețele, declară mândru nevoie-mare băiatul, făcându-i, parcă, în ciudă Cristinei.

Și, brusc, clasa întreagă izbucni în hohote de râs. Râdea și directorul, și doamna. Curând se apucă să chicotească, chiar fără a înțelege de ce, și băiețelul. Doar Cristina, nepricepând nimic, privea mirată în jur.

„Să se distreze, oare, pe seama ei?..Parcă nu i-ar fi crezut în stare de așa ceva!..”, și mai că îi veni să plângă de ciudă.

Își aținti privirile spre brădulețul împodobit de ei cu câteva globulețe colorate, și se lipi cu nădejde de steluța din vârf. „Te rog să nu mă lași, că zău n-am vrut!”

Steluța străluci scurt, ca și cum i-ar fi făcut cu ochiul.

Și doamna se opri din râs. Și-apoi și domnul director, și colegii toți.

– Cristina, dragă, a face fapte bune e important. Dar a ajuta pur și simplu, fără a băga măcar de seamă, ei, bine, asta e…, asta e…, și doamna se înroși toată, și ochii îi străluciră cumva diferit, iar Cristina se miră de felul în care părea să nu-și mai găsească cuvintele.

Adică e de bine, o trase de mânecă băiatul. Și-o pupă în fugă pe mâneca rochiței.

Și steluța din brăduleț clipi din nou, complice. Iar pe Cristina o străbătu un val de căldură plăcută și răsuflă ușurată: „Prin urmare, nu era pedepsită.”

Please follow and like us:

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi făcută publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

“Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care l-au primit fetele de la Iepuras, este o carte frumos ilustrata si colorata, realizata in intregime de romani, in Romania.”

Citește întregul testimonial pe www.meseriadeparinte.ro

Please follow and like us:
Ana Maria Mitruș

“Recomand cu încredere și căldură această carte destinată îmbunătățirii și consolidării relației părinte-copil. Exercițiile propuse stimulează apropierea autentică și elaborarea unei baze de siguranță, repere fundamentale în creșterea și educarea unor copii sănătoși emoțional și conectați cu ei înșiși și cu ceilalți. “

Please follow and like us:

“Am citit povestea „Misterul din podul casei”, este o cartea tare bună! Mi-au plăcut ilustrațiile, calitatea foii folosite, coperta, iar povestea în sine m-a facut să merg să imi cumpăr dulciuri! Aventurile sunt pur și simplu dulci! Cuvântul dexteritate trebuie înclocuit cumva întrucât este destul de greu pentru cei mici. Povestea este superbă și vă sfătuiesc să vindeți cartea împreună cu niște dulciuri că sigur cititorul sau ascultătorul va avea nevoie de ele.”

Please follow and like us: