Lumină

de Valentina Mihaela Ghinea cu ilustrații de Ana Maria Condruz

Bunicul îi făcu semn cu mâna să se dea mai în lături, ca nu cumva să îi vadă careva.

– Ia la tataia aici și mănâncă!… că de-ar fi după baba noastră, nu ai pune pic de dulce în gură până în Paști.

Fetița se îngrămădi toată în colțul casei și prinse cu poftă în pumnișori bucata de brânză.

– Stai încet să nu te-neci, sărman de mine, să mai facem vreun pocinog!

Apoi dădu să plece, dar se opri ca și cum ar fi uitat să mai spună ceva. Privi degețelele firave ale copilului zemuite toate de brânză, apoi trupu-i mic, concentrat tot în savurarea bucățelei albe, și dădu cu tristețe din cap.

– Să te speli pe mâini, să nu te prindă Buna, că imediat te miroase!… și-i vai de noi amândoi, ai înțeles?

Copila zbuciumă căpșorul în sens că pricepu și-și continuă înfulecatul mai în grabă.

– …și la gură! adăugă bătrânul, apoi plecă târându-și piciorul beteag.

Era în apropierea Paștilor și dădea în primăvară. Deși capricioasă, vremea era călduță, mai cu seamă atunci când se încumeta soarele să zăbovească mai mult afară din nori și vântul să nu se mai agite atât pe uliță și prin ogrăzi. Da’ ce să-i faci? „Sunt lucruri pe care nu le poți stăpâni”, dacă e să ne luăm după vorbele bunicului.

Azi, în schimb, era tare frumos afară! Parcă și pomii, și florile, și casele și… mai ales soarele, cu toți și toate parcă simțeau că se intrase în Săptămâna Mare!

– Ce zici, Tanțo, de ziua asta? îi strigă vecina de vizavi bătrânei.

– Apoi ce să zic? se iți Tanța de prin „bucătăria de vară”, așa cum era numită coșmelia de alăturea de casă. Zic că era și timpul să mai stea vântul acela, să ne mai bucurăm și noi oasele cu un strop de căldură.

– Da, da, bodogăni femeia de pe partea aialaltă a gardului. Auzi, da’ tu azi ce le mai dai să mănânce?

– Urzici, făcu iute Tanța. Mai am ceva de zilele trecute și las’ că-s bune și sănătoase!

– Mdaa, urzici. Apoi, mai e săptămâna asta și gata!  Parcă postul aista o fost tare lung, nu știu de ce, și-și duse mâna la gură ca pentru a alunga o vorbă urâtă de-o zisese.

Tanța se apropie de gard.

– Ei, lung!? Cum așa? O fost exact la toate posturile de Paște. Suntem noi mai păcătoși și ne e mai greu, d-aia, îți zic!

Și nemaiașteptând răspuns, se întoarse la ale ei.

– Vasile, muls-ai vaca ceea ori ba?

De prin staul, se auzi vocea aspră a bătrânului:

– Îs la oi! Oi merge apoi și pe la vacă.

– Să pui copila să jumule niște iarbă pentru păsări, că așa ouă de Paște tot am vrea…

Vasile nu răspunse, dar terminând cu oile, iscodi din priviri pe unde s-ar fi tupilat Cătălina. De fapt, o chema Cara, c-așa-i zisese italianul de-o luase pe mama-să de soață. Dar bătrânei nu-i plăcea și pace numele acesta, iar lui, lui parcă i se punea pe suflet. Auzi tu?! „Drag, iubit”, c-așa era copilu’!  O fi fost, se gândea câteodată bătrânul, dar acum nu prea părea să mai fie așa.

– Aici erai, zgâtie? zise uimit să găsească fetița cu mâțul cel mic și tărcat în brațe, lingându-i degețelele. Parcă-ți zisei să te speli pe mâni.

De sub hălăciuca de păr roșcovan zburătăcit tot înspre obraji, ochii fetii se rotunjiră ștrengărește:

– Să mănânce și el, bunule, un picuț că-i e foame…

– Să faci bine să aduni niște iarbă de pe lângă uluci, să dăm la păsări, că-ntr-o săptămână mâncăm ouă roșii!

Cătălina privi cu speranță:

– Da?!

– Da, draga moșului; da’ acum, hai fuguța că ne mănâncă bună-ta!

Și dimineața se scurse mai mult printre treburi, fără zăbavă de vorbe ori odihnă.

Mai pe la prânz, când deja pregătea masa, Tanța simți dintr-odată agitație. Se opri bănuitoare în loc, cu mâinile în șold, și-și țuguie buzele:

– Auzi, măi Vasile, Cătălina a dus ori ba iarbă la găini?… că-mi par gălăgioase.

Bătrânul nu zise nimic. Ci doar se opinti a se ridica de pe scaun și prinse drumul către gardul cel vechi, aplecat pe-o parte, din fundul curții. „Măi, măi, fată dragă, măi!” își măcina în gând. Tresări văzând copila cufundată toată în nu-știu-ce făcea pe-acolo.

– Cătălină!

Buclele roșcate se clătinară din nou, lăsând la vedere uimirea copilărească a fetei.

– Uite ce-am găsit, bunule! Un trifoi cu patru foi! Ai mai văzut așa minunăție? Și i se atârnă bătrânului de mâneca hainei ponosite, trăgându-l cu nădejde să-i arate minunea.

– Da, frumos. E frumos, încuviință acesta. Să-l păstrezi că-ți va aduce noroc. Da’ iarba, Cătălină, unde-i iarba pentru păsări?

– Aici, făcu plină de încredere copila și-i arătă tot locul năpădit de iarbă. Doar s-o culeg!

Din dreptul măsuței scoasă gata de prânz în mijlocul bătăturii, ținând încă o bucată de pâine în mână, Tanța simți parcă ceva.

– Ori nu le-a dat să mănânce găinilor? și prinse a se apropia de ei.

– Imediat le dă, făcu împăciuitor moș Vasile. Imediat.

Dar nici n-apucă a mai face vreun gest, c-o văzu roșie de furie pe Tanța ș-apoi bucata ceea de pâine zburând în capul micuței.

– Copil zănatec și nerecunoscător! La masă vii să te așezi degrabă, dar de făcut vreo treabă, nici prin gând nu-ți trece! Să dispari din casa mea, diavolițo, că numa’ chin și durere mi-ai pricinuit!

Fata se făcuse mică pe după picioarele moșului și se și apucase a rupe vârtos iarbă, fără a băga măcar de seamă zgârietura de i-o lăsase coaja de pâine ce-o nimerise mai mult în obraz.

– Nevastă, e mititică, ce să știe…

– Ba să știe! i-o reteză scurt femeia și se-ntoarse a pleca, făcându-și cruce și scuipând în sân: ptiu, drace, că mă spurcai! Iartă-mă, Doamne, că mi-am slobozit gura și m-am enervat!

Bătrânul zăbovi o vreme lângă fetiță, cu privirea în gol. Merii se ușurau de petale la câte o adiere a vântului și parcă îi aduceau anii de demult îndărăt. „Hm, copii, ce să le faci?!”, făcu din umeri și-i căută chipul Cătălinei.

– Fata moșului, apoi să nu te superi pe bună-ta, că-i și ea bătrână și… Tu, Cătălină, plângi? Te-a lovit tare? și-i dădu părul într-o parte s-o vadă mai bine. Off, draga moșului, dragă!

Scoase batista albă, cusută cu dantelă pe margini chiar de Tanța pe vremea când mai era tânără, și-i șterse cele câteva picături de sânge de pe obraz. Fata se porni mai tare pe plâns și bătrânul deja era încurcat:

– Ce-i cu tine, Cătălină? Spune, tu, fato, că mă sperii!

– Nu-i! șopti copila, …și-acum nu o să mai vină niciodată!

Și vocea mică i se pierdu-ntre lacrimi.

– Cine să vină? Ce nu mai e?

– Cu patru foi.

Vasile schiță un zâmbet.

– Ți-ai pus o dorință la trifoi? Să vină mamă-ta?!

O clipă se gândi să îi explice că nu-i chiar așa, că-i mai mult o vorbă din bătrâni, că nu se prea îndeplinesc dorințele nici dacă aduni o poală de trifoi cu patru foi, dar renunță. Trupul copilei frământat de sughițuri de lacrimi îi făcu un nod în piept și parcă nu mai putea respira.

– Hai, Cătălină, că îl găsim de îndată, zise în loc și se apucă asiduu să răscolească iarba. Și chiar îl găsi după o vreme, două palme de loc mai încolo. Pasămite îi alunecase cumva fetii în toată agitația aceea.

– Iacătă-l! Bagă-l în buzunarul de la șorț și, când îi termina treaba, mergi în casă de-l pune într-o carte de școală să stea drept și să nu se rupă.

Cătălina se șterse de lacrimi și-și ȋnsenină privirea.

– Ești cel mai bun, bunelule! Ești cel mai bun! Și-l cuprinse cu brațele, atât cât îi ajungeau.

– Hai, hai, la treabă acum! Că de nu, nici la masă nu mai ajungem. Și chiar de nu-s cine-știe-ce, urzicile acelea tot ne mai astâmpără foamea.

Și-mpreună, se întrecură în adunat iarbă și ospătat orătăniile.

De la depărtare, Tanța se-ndreptă de șale și-i privi o vreme. Oftă scurt. Apoi își văzu de ale ei.

Masa fu ca-ntotdeauna. Scurtă și nici prea bogată. Lihniți, mai că linseră farfuriile; iar mămăliga chiar se termină de-ndată.

– Ei? făcu Tanța.

– Să mai fi fost o țâră, îndrăzni Vasile.

– Ei, lasă, dragu’ meu, că mai tare te-oi bucura de masa de Paște! Întinde-te numai aici, la soare, cât strâng eu vasele, că mai încolo avem de pus răsadurile în grădină.

Moșu’ se bucură de îngăduință, copila dispăru pe undeva, iar femeia se reapucă sârguincioasă de ale ei.

La un moment dat, telefonul minuscul de-l primise de la fiică-sa prinse a se zbuciuma în buzunarul rochiei. Îl scoase, văzu numărul și merse pe furiș în fundul curții să vorbească.

Când se ȋntoarse, era iarăși roșie toată și mai că-i tremurau mâinile și picioarele; își făcea cruci mari, una după alta, fără încetare, și ridica privirea spre Ceruri în așteptare. Nu zise, însă, nimănui nimic. Se făcu un pic mai posacă ș-atât.

Soarele strălucea tot pe cer, zambilele și narcisele se întreceau în miresme, iar liniștea colțului acela de lume se destrăma doar la lătratul vreunui câine de prin vecini ori cotcodăcitul harnic al vreunei găini.

La o vreme, însă, un nor de praf se ridică pe uliță și o mașină opri două case mai la vale. Iar vocile celor scoborâți din automobil umplură orele dupa-amiezei. Vasile ridică o sprânceană a „Tomeștii?!”, apoi reveni la picoteala sa.

Tanța se ținu departe de poartă, nu prea încântată de noii veniți. Doar Cătălina se arătă curioasă de grupul gălăgios ce descinsese în vecini. Mai întâi privi temătoare printre ulucile gardului, mai apoi crăpă un picuț poarta, pentru ca, în cele din urmă, să se cocoațe cu piciorușele pe lavița din față. „Cine-or fi străinii aceștia așa frumos gătiți?”, părea a gândi căpșoru-i mic sub puhoiul roșcovan.

De pe partea cealaltă, doi copii, un băiețel și puștoaică, el un picuț mai răsărit, dar ea cam de vârsta și statura Cătălinei, se holbau, la rândul lor, în direcția ei. Hăinuțele le erau curate, pantofii – strălucitori, părul – pieptănat cu grijă. Adulții cam uitaseră de ei, fapt ce-i făcea să se învârtă stingheriți în loc.

– Vreți să ne jucăm? strigă cu jumătate de voce Cătălina, legănȃndu-și picioarele atȃrnȃnde.

– De-a ce? îi răspunse cealaltă copilă.

– De-a ce vreți voi.

– Nu-i voie să ne jucăm cu ea, își trase băiatul sora de mânecă. Nu ne lasă mama, zise și o privi insistent, voind să îi aducă aminte de ceva anume.

– Da, declară și puștoaica. Dacă ne jucăm, ne murdărim.

Băiatul scoase un telefon din buzunarul pantalonului și începu să îl butoneze. Surioara se îmbufnă.

– O să îmi cumpere și mie unul. De Paște. Și privi cu mândrie în părți, ca și cum lumea întreagă ar fi așteptat acea veste.

Cătălina traversă ulița și se apropie:

– Nu vrei să vorbim?

– Despre ce? se interesă din nou puștoaica.

– Despre ce vrei tu.

– Hm, nu-i voie să vorbim cu străinii, știi foarte bine, Eliza! reveni băiatul pe ton părintesc.

– Dar eu nu sunt o străină. Mă cheamă Cătălina. Și tu ești Eliza! declară copila. Tu ești un străin, pentru că nu-ți știu numele.

Băiatul se încurcă un pic în logica expunerii, se scărpină în creștet, dar renunță:

– Mă cheamă Mihai. Deci nu sunt un străin.

– Putem să vorbim? reluă Cătălina.

– Ȋhm, veni aprobarea.

– Știi, azi am găsit ceva minunat! Și e vrăjit! îți poate îndeplini dorințe!

Eliza făcu ochii mari. Mihai deveni atent pentru o clipă, apoi pufni:

– Vrăjit?! Ce prostie! Nu există așa ceva!

– Ba da, făcu Eliza, cruciulița de la Doamne-Doamne e magică! Mi-a spus mie bunica. A zis să o port mereu și să am încredere în ea, că mă apără de toate cele.

Cătălina își duse instinctiv mâna la gâtul său golaș, apoi pipăi cu teamă cruciulița strălucitoare de la gâtul Elizei.

– Eu nu am așa ceva. Dar pe mine mă apără bunicu’ mereu…

Din casă se auzeau ieșind musafirii. Eliza își îndreptă brusc spatele și-și scutură rochița de ceva praf imaginar.

– Vai de mine! sări femeia care era, pare-se, mama copiilor. Ei, nu, că nu pot să cred! Tocmai pe banca aceea veche și murdară v-ați așezat, să vă murdăriți și agățați hăinuțele! Jos de-acolo i-me-diat!

Cei doi se executară de îndată. Cătălina doar ce mai apucă să le facă un semn cu mâna, când din curte se și auzi:

– …și cu cine v-ați și găsit să stați! Cu amărâta aia de-a părăsit­-o mă-sa!

– Taci, tată, că nu-i frumos să vorbești așa, o dojeni cu blândețe tată-su. E un copil sărman și ea.

Cătălina oftă și se întoarse pe băncuța ei din dreptul porții. „Dacă trifoiul e într-adevăr magic, atunci o să i-o aducă pe mama înapoi. Și-atunci poate o s-o roage să îi ia și ei o cruciuliță ca aceea de-o avea Eliza. Nu chiar așa de lucitoare, dar tot magică.”

Norii se ițeau câteodată mai mulți către soare și se lăsa parcă un pic mai răcoare de-i cam înghețau piciorușele. Așa că și le strânse sub ea, așteptând să iasă din nou soarele și cugetând îndelung în căpșorul său. „Ori poate ar fi mai bine să nu îi ceară cruciulița? Să nu o supere. Da-da, mai bine așa. Și, la urma-urmei, nu îl avea pe bunicu’? Și dacă venea și mama, ce își mai putea dori?

Și trecu așa o vreme.

– Cătălină, fată, ce faci acolo la poartă? se interesă buna Tanța la un moment dat. Ești cuminte?  Poate îi pune și tu niște apă la păsări mai târziu.

– Pun, încuviință fetița.

Din curtea cea cu musafiri se auzea ca și cum aceștia s-ar fi pregătit de plecare. Cătălina se întristă.

– Să vă dea mama nițele lăptuci, urzici… ori spanac? se arătă darnică vecina, dar elanul îi fu de-ndată tăiat:

– Da’ știi foarte bine că noi nu ținem post, mamă! Important e să fii bun la suflet și să faci fapte bune, nu să nu mănânci carne și altele.

– Da, mamă, așa-i. Dar face bine și la sănătate, să știi…

– Da, știu, răspunse sec tânăra. Vă rog frumos să vă purtați civilizat! ridică apoi tonul, probabil la cei doi copii ai săi.

Curând ieșiră din curte plini de tot felul de sacoși pe care soțul se apucă să le îndese grijuliu în portbagajul mașinii.

– Copii, hai, gata! Plecăm! Sus în mașină!

Cei doi năvăliră cam amândoi deodată pe poarta strâmtă: băiatul cu dorință de întâietate, căci deh, era mai mare, iar fata, cu ifose de domnișoară, căci doar așa o învățase mamă-sa că trebuie să se întâmple. Și din toată împinsătura, Eliza, mai plăpândă, se prinse-n cuiele ruginite ale porții și-și sfâșie mândrețe de rochiță și ciorăpei!

– Vai, copii neascultători! De nu v-arunc pe stradă într-o bună zi! Vă dau, să nu vă mai văd! Obraznici și neascultători ce sunteți! urlă tânăra.

Eliza, tolănită pe jos, plângea de mama-focului, ținându-se cu mâna de-un picior.

– Ridică-te din praful acela! Ce te-a apucat? Ce plângi așa de tare?

Buna Tanța se grăbi la poartă. Și bunul Vasile, și chiar mai mulți vecini se arătară pe după garduri.

Văzând piciorul Elizei plin de sânge, mamă-sa se cam schimbă la față.

– E ruginit, anunță tatăl, după ce examină cuiul în care se rănise copila. Va fi nevoie de antitetanos.

– Să te ajut, Aurico? strigă Tanța către vecină-sa?

– Lasă femeie, că știe fie-mea ce face, se arată nedoritoare de niciunele Aurica.

Și Tanța nu mai zise nimic. Ba, după puțin, chiar plecă la ale ei. Și dintre ceilalți vecini, unii se retraseră de pe unde se iviseră. Doar Cătălina privea, zgribulită toată, cum se învârteau părinții în jurul Elizei, încercând să îi oprească sângerarea și să îi potolească plânsul.

– Trebuie să ajungem de urgență la cel mai apropiat spital, știi, da? se asigură tatăl că mama înțelege gravitatea situației. Să nu ajungem să-și piardă piciorul sau cine știe ce altceva să se întâmple…

Cătălina se cutremură. Și simți așa, ca și cum un val de lacrimi dădea să-i sară din piept. Cum să își piardă piciorul Eliza?! Era așa de frumoasă! Nu putea fi adevărat!

Se gândi scurt. Oscilă. Apoi se hotărî și băgă mânuța în buzunarul șorțului. Apoi ezită din nou.

Părinții o luară pe brațe pe Eliza să urce în mașină și atunci, fără a se mai gândi, Cătălina tâșni:

– Stai, stai puțin! Uite, zise ea cu încredere întinzându-i trifoiul aproape ofilit, ia-l tu, să te facă bine! E vrăjit, căci e cu patru foi!

Și nu apucă să mai facă nimic altceva decât să îndese trifoiul în mânuța întinsă a Elizei, căci tatăl o și împinse în lături:

– Hai, lasă-ne, te rog, căci ne grăbim!

Și mașina plecă în trombă. În urma sa, Aurica și barbată-său rămaseră cu mâinile aduse la gură, de spaimă și speranță, la un loc.

– Să se-ntâmple așa ceva în săptămâna Paștelui! Apoi acesta-i semn rău, se auzi de pe undeva, șușotind o altă muiere.

– Ba e semn bun, se porni dintr-odată Cătălina, căci eu am găsit tocmai azi un trifoi vrăjit, lăsat așa de Doamne-Doamne, să facă bine …și …și i l-am dat ei!

Bunu Vasile privi copila cu îngăduință.

– Haide, draga bunicului, haide! Ai făcut un lucru foarte frumos și Cineva acolo Sus o să țină cont de asta, ai să vezi!

Fetița îl privi cu încredere pe bunelu’: „Ce s-ar fi făcut ea fără el? La urma-urmei, chiar nu avea ce să facă ea cu trifoiul! Și Doamne-Doamne sigur o s-o ajute pe mama să vină s-o vadă și s-o strângă în brațe. Un pic. Măcar un pic.”

Bunicul o luă de mână și intrară în curte.

Se făcu seară. Apoi dimineață. Și tot așa, până în noaptea cea Sfântă. Ținură și post negru în Vinerea Mare, căci Tanța nu se abătea, ferit-a Sfȃntul, de la vorbele preotului și datinile și credințele strămoșești. Mă rog, pentru Cătălina nu fu chiar negru postul, căci se-ngriji bunicul să-i aducă pe furiș mai o coajă de pâine, mai chiar un vârf de cârnat uscat rămas prin podul casei de pe la Crăciun. Dar tăcură amândoi mâlc și păstrară secretul.

În Noaptea de Înviere, merseră la liturghie, aprinseră lumânări și se rugară. Cel mai mult și mai tare se rugase Cătălina atunci când preotul strigase cu voce groasă: „Veniți de luați Lumină!”, căci auzise ea că acela-i momentul când te aude cel mai bine Doamne-Doamne. Și tare ar fi vrut și ea să o audă!

De cu zori, deschise ochii și se iți în curte:

– A venit? sări curioasă de gâtul Tanței.

– Ei, da’ nici bună-dimineața, nici nimic, și sari așa, de sperii și oamenii! se burzului aceasta.

– Nu încă, zise blajin bunicul. Să mai așteptăm.

Și orele trecură. Și sparseră ouă roșii, se salutară cu toții cu „Hristos a Înviat!” și mâncară tot ce pregătise bun zilele acelea buna Tanța. Ba, unde mai pui că bunelu se-nveselise nițeluș de la cele câteva pahărele cu vin ciocnite cu vecinii, și mai toți păruseră că uitaseră. Cătălina doar se aciuase pe banca din fața porții în așteptare.

Înspre seară, mașina cea frumoasă de cu câteva zile înainte reveni la poarta vecinilor. Cătălina își lungi gâtul de curiozitate și rămase mută de uimire când o văzu coborând pe Eliza. Sufletu-i săltă de bucurie, căci vezi?… trifoiul ei funcționase!

Aranjată toată și plină de volane chiar mai frumoase decât data trecută, Eliza arăta ca o adevărată prințesă.

– Eu stau cu Cătălina, spuse și, în mod miraculos, nimeni nu se opuse. Ba tatăl îi și întinse o cutie sclipitoare, legată așa frumos cum numai la televizor vezi.

Eliza i se așeză alături pe laviță și începu să-și legene picioarele precum Cătălina.

– Mi-a trecut, zise. Nu de tot, căci a trebuit să îmi facă injecții și să ma coasă…

Cătălina se înfioră.

– …daaa, accentuă Eliza pentru a da importanță povestirii sale. Dar acum sunt bine. Uite, asta e pentru tine, și îi ȋmpinse în brațe cutia aceea sofisticată. Sper să îți placă.

Cătălina nu știu ce să zică. Și nici curaj să deschidă cutia nu avu. Doar o prinse pe Eliza în brațe și-o strânse tare-tare, că aceasta mai că-și pierdu suflarea.

Și stătură așa, de vorbă, despre nimicuri, ținându-se de mână, până târziu, când părinții Elizei hotărâră că trebuie să plece.

Acum era deja noapte. Stelele străluceau pe întunericul primăverii, iar gângăniile zumzăiau timid prin colții proaspeți ai ierbii. Cătălina asculta răsuflarea regulată a bunicului și-o privea pe buna Tanța terminând de trebăluit prin tindă.

Apoi se auzi un țârâit scurt. Și buna răspunse. Vorbi o vreme și, între alte vorbe, Cătălina desluși numele său rostit în șoaptă.

– Nu dorm! sări din pat și se opri direct în poala bunicii. Nu dorm deloc!

Bunica îi întinse telefonul, cu mâna tremurândă, și fetița îl înșfăcă cu dragoste și nerăbdare:

– Alo, mami?! Hristos a Înviat, mami!

 

 

 

Please follow and like us:

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi făcută publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

“Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care l-au primit fetele de la Iepuras, este o carte frumos ilustrata si colorata, realizata in intregime de romani, in Romania.”

Citește întregul testimonial pe www.meseriadeparinte.ro

Please follow and like us:
Ana Maria Mitruș

“Recomand cu încredere și căldură această carte destinată îmbunătățirii și consolidării relației părinte-copil. Exercițiile propuse stimulează apropierea autentică și elaborarea unei baze de siguranță, repere fundamentale în creșterea și educarea unor copii sănătoși emoțional și conectați cu ei înșiși și cu ceilalți. “

Please follow and like us:

“Am citit povestea „Misterul din podul casei”, este o cartea tare bună! Mi-au plăcut ilustrațiile, calitatea foii folosite, coperta, iar povestea în sine m-a facut să merg să imi cumpăr dulciuri! Aventurile sunt pur și simplu dulci! Cuvântul dexteritate trebuie înclocuit cumva întrucât este destul de greu pentru cei mici. Povestea este superbă și vă sfătuiesc să vindeți cartea împreună cu niște dulciuri că sigur cititorul sau ascultătorul va avea nevoie de ele.”

Please follow and like us: