Legenda mărțișorului

Legenda mărțișorului

de Valentina-Mihaela Ghinea

A fost odată ca niciodată o femeie frumoasă la trup, dar urâtă la suflet. Sau cel puțin așa ziceau mai toți de ajunseseră vreodată să o cunoască ori să intre în vorbă cu ea.

Cât îi ziulica de lungă, nimeni nu-i putea intra în voie. Era supărată și-mbufnată și nemulțumită și de pisica ce prea mieuna de cu dimineață, și de soarele ce se arunca prea dintr-odată pe cer, de nu-i lăsa ei timp suficient să se odihnească, și de vântul ce prea bătea neîntrebat, fără vreun sens anume, ba și pe păsărelele ce ori cântau prea cu-nsuflețire, ori nu-ș’ pe unde se dădeau dispărute, de lăsau lumea așa, învăluită în tăcere și-ntristare! Ori prea-prea, ori foarte-foarte, tot așa îi toca gurița femeii ăsteia, de nu reușea nimeni să aibă sufletul ușor în apropierea sa. Cu toții o ocoleau și nici binețe nu mai aveau poftă a-i da, de teamă să nu le strice ziua cu cine-știe ce vorbă aruncată aiurea, ori să îi întristeze așa, netam nesam.

Despre bărbatul ei, ce să mai povestim? Sărmanul om ajunsese a se obișnui cu veșnicele plângeri ale nevestii, se închisese în el și nici că mai avea dorință să încerce a o mulțumi cu ceva. Se trezea dimineața, trăgea adânc aer în piept, zâmbea primelor raze de soare și saluta cu nesaț noua zi, apoi se înhăma cu răbdare și pornea în treburile sale.

– Te-ai și trezit?… nu mai puteai sta nițeluș și tu în pat! Și iac-așa mi-ai zburat tot somnul de dimineață! Și ce frumos visam acum, îl bombănea ea.

Omul tăcea și-și vedea de ale lui. Că doar nu se punea la mintea femeii, ce oricum găsea motiv în toate cele și-l zgândărea în fel și chip, că doar-doar și-o mai pierde și el din „nepăsarea sa”. Doar umerii și-i aducea spre înainte, împovărat parcă de toate reproșurile și vorbele de ocară ce-i erau aruncate mai mereu.

Ei, azi așa, mâine așa. Anii treceau, lucrurile nu se îndreptau, ba dimpotrivă, căci omul nostru nu întinerea, ci, adâncindu-se în viață, își mai pierdea din putere, dar și din răbdare. Iar toate nemulțumirile acelea prinseră a i se atârna de suflet și chiar a-i șterge mijirea de zâmbet de-o tot purtase cu sine, în colțul buzelor. Gândea că așa i-a fost dat lui, să trăiască doar pentru a o însoți pe Varvara în lumea asta, căci tare se îndoia că altcineva să îi fi rezistat alături atâția ani!

Leac îi căutase el, dar nimic nu se potrivise. Așa că nu mai credea în nimeni și-n nimic, mai curând considerând că-s toate șmecherii și vorbe-n vânt.

Tocmai cam pe vremea aceea, într-un final de iarnă bogată în zăpadă și friguroasă tare, se-ntâmplă să treacă prin locurile acelea un unchieș. Arăta exact ca orișice om bătrân, uitat de vreme și de cunoscuți, sărăcăcios îmbrăcat și lihnit de foame. Barba-i albă îi atârna lungă și se pierdea în zăpada drumului. Nu cerea, în schimb, nimic nimănui, și mai că bărbatul nostru nici că l-ar fi observat, așa cum sta el sprijinit în toiag, pe marginea drumului, dacă nu l-ar fi auzit zicând:

– Apoi, măi muntene, eu zic că ziua-i lungă și ai timp de toate… Mai șezi și tu un picuț de te odihnește și te bucură de frumusețea ei!

Omul ridică privirea și, mai întâi, se nedumeri: „Cine să fie moșnegelul acesta, atât de ponosit, și cum de putea să-i dea lui sfaturi?”

– Caută-ți de drum, tataie, și lasă-mi mie gândurile-n pace! N-am de ce a mă bucura, după cum leac nu am pentru tristețea mea.

Dar unchieșul nu se lăsă.

– Tu, băiete, crezi că degeaba am trecut atâta timp? Dă-mi, rogu-te, o cană de apă, și te-oi învăța cum să faci să aduci primăvara.

– Da’ las’ că primăvara o veni ea și singură, când o putea! N-am eu grija ei! Primăvara din sufletul nevesti-mii, apoi pe aceea aș vrea și eu s-o văd, dar nu mai sunt speranțe pe lumea aceasta…

Însă, în pofida neîncrederii sale, omul merse de-i aduse unchieșului cana cu apă. Acesta din urmă o bău pe nerăsuflate, îi mulțumi frumos și prinse a se mângâia satisfăcut pe barbă.

– Și zici că ai încercat tot ce se poate?, gândi o vreme bătrânul, privind împrejur.

Apoi, clătinând adânc din cap, alese o șuviță lungă din barba sa, o țesălă încetișor cu degetele rășchirate pân-o lăsă întinsă și mătăsoasă. Smulse un fir negru din surtucul întunecat al omului nostru și, fără vreun cuvânt, prinse a le împleti la un loc într-un fir alb-negru.

– Uite, zise, punem laolată timpul și răbdarea mea, cu tristețea și așteptarea ta. Du-te și dă-i-l femeii tale să-l poarte la încheietura mâinii stângi și vei vedea că lucrurile se vor îndrepta.

Bărbatul privi cu mare neîncredere șnurulețul.

– Se vede treaba că nu-mi cunoști deloc nevasta! Când o să vadă firișorul acesta tărcat și mai mult cenușiu, nici zi bună cu ea nu o să mai am, darămite să-l mai și poarte la mână!

Moșneagul pufăi a încurcare. Pesemne nu mai fusese pus într-o situație așa dificilă! Se suci și răsuci, căutând parcă ceva. Totu-n jur lumina în alb și negru – nici urmă de vreo altă culoare. Doar câte o rază de soare mai răzleață se aciuia prin câte-un țurțure și se răsfrângea veselă pe câte-un petic de zăpadă.

– Aha! șopti bătrânul. Și făcu un gest ca și cum ar înmuia șnurul alb-negru în lumina aceea șăgalnică, iar firul negru se făcu roșu ca focu.

– E mai bine acuma, ce zici? ridică din sprânceană tainic.

Bărbatul rămase fără de cuvinte, întrebându-se în sinea sa dacă văzuse bine de prima oară, ori ce anume se întâmplase.

– Ei, dacă e mai bine, atunci fii drăguț și du-te de i-l fă cadou nevestii tale, după cum ți-am spus. Și vei vedea și singur cum credința îți va fi răsplătită.

Atâta doar că nu prea mai avea credință omul nostru. Și, până să se dumirească el cam ce anume se întâmplase, moșul dispăruse fără urmă. Dacă nu ar fi rămas cu șnurul alb-roșu strecurat printre degete, ar fi zis că-i doar o născocire a minții sale. Dar, chiar și-așa, se sperie mai mult de toată pățania și decise să nu se avânte pe un drum pe care nici nu-l cunoștea, nici înțelegea. Așa că atârnă împletitura de creanga copacului din colțul casei și-și văzu mai departe de ale sale.

Cum afară era încă frig tare, Varvara nu se arătă prin preajmă. Și ziua trecu oarecum mai liniștită. Și soarele străluci parcă un pic mai mult. Și-n sufletul omului prinse a se strecura, parcă, o fărâmă de speranță, pe care el, neștiutor, tot căuta încă a o înlătura. Mai arunca un ochi, când și când, la creanga legată cu șnur. Dar nimic nu părea a se fi schimbat, așa că, după o vreme, își cam luă gândul.

– Dar de ce ai stat toată ziulica afară, om nesăbuit ce ești?! îl întâmpină Varvara la lăsarea întunericului, când se așezară la cină. Uite, mai că s-a și răcit mămăliga aceasta și parcă văd că strâmbi din nas, că nu mai e bună!

Mămăliga era, însă, aburindă. Iar omul nostru – fără niciun chef de ceartă.

– Sunt obosit, Varvară. Am muncit toată ziua. Hai să mâncăm…

– Păi, da, ești obosit… de parcă eu n-aș fi! Și-nchisă-n casă, și singură cuc! Fără nicio bucurie pe lumea asta, de zici că-s blestemată, nu alta!… Și țaca-țaca, țaca-țaca, de nici mâncarea nu avea cum să-ți tihnească de gura femeii.

Dimineața devreme, ca după obiceiul său, omul deschise larg fereastra să se învioreze respirând aer rece. Și se uimi tot când dădu cu ochii de copacul cu muguri plesniți în floare.

– Când s-a întâmplat asta? Cum s-a întâmplat asta? și se scărpina încurcat și uluit în vârful capului. Și mai era ceva: simțea așa, ca o urmă de căldură ce-i pornea din suflet și i se revărsa treptat spre cap, mâini și picioare, de nu-și putea explica starea aceea acaparatoare de… de nici nu știa cum să o numească!

Țâșni afară cât putu de repede și se-apucă să iscodească mai întâi copacul, parc-acesta ar fi putut să-i explice ce anume s-a-ntâmplat. Pe creanga de cu-o zi înainte, stătea cuminte atârnat șnurulețul cel alb cu roș, exact așa cum îl lăsase. Și, fără a mai sta pe gȃnduri, bărbatu-l culese plin de entuziasm și fugi cu el în casă.

– Varvară! Tu, Varvară! Ia te uite ce am eu pentru tine, măi, Varvară!

Femeia, îmbufnată ca de obicei, căscă ochii pornită-gata să-i sară omului în cap. Dar privirea i se agăță de șnurulețul din mâna sa și, pentru o clipă, uită să îl mai certe.

– Dar ce-ai tu acolo, măi, Vasile?!

Și-odată i se-aprinse privirea a zâmbet la vederea împletiturii, de nu-i veni bărbatului a crede!

– Îți place?! Ia-l! E pentru tine! Să te facă fericită și să te apare de supărări, îndrăzni a-i șopti Varvarei.

Femeii prinseră a-i tremura mâinile și a-i străluci ochii în lacrimi. Se dădu mai într-un colț al patului, ca Vasile să nu îi observe fâstâceala, și-și trase nasul și-și drese vocea pentru a ascunde sentimentul acela ciudat de-o împresurase deodată.

– Da! Mult. E foarte frumos! Unde să-l pun? făcu ea cochetă.

– La mână. La încheietura stângă, prinse curaj Vasile.

– Ori de l-aș pune eu aicea? Ar fi bine, ce zici?, și se mândri toată în oglindă ținându-și șnurul în piept, în dreptul inimii.

Omului nu-i venea să creadă! Îi ardeau tâmplele și-i scânteiau ochii de fericire, și, văzând-o așa frumoasă și senină, sări de-o-mbrățisă cum numai în primii lor ani se-ntâmplase.

Și cam toată ziua se trecu în acest fel. Varvara – șăgalnică și luminoasă, zumzăind plăcut printre buzele arcuite a zâmbet; Vasile – trebăluind, ca de obicei, dar mai furându-i câte-o îmbrățișare ori un sărut, de se nimerea pe lângă ea.

Și soarele se întârzie, parcă, mai mult pe bolta cerului, zăpada dădu semne de retragere, iar aerul nu mai înțepă în nări prea multă vreme. Varvara și Vasile, mai mult împreună de-atunci, de bucurie și speranță, aninară tuturor copacilor din împrejurimi șnurulețe alb cu roșu, ba se apucară să își spună povestea și vecinilor de voiau să îi asculte.

Așa se făcu de, nu târziu, mai tot locul se găsi împodobit și plin de zumzet de voci vesele și binevoitoare, ce se-ncurajau una pe alta cu „ia, uite, soro, să-ți fie de la mulți ani sănătoși, fericiți și-mbelșugați!”

Apoi, an de an, lucrurile se repetară, de deveni obicei îndrăgit și așteptat, nenumit, dar păstrat cu sfințenie.
De sus, din locul său clădit în Timp, Uncheșul cel cu barbă mare și albă șopti cuiva cândva în vis: „să se numească Mărțișor”, și-adoua zi, în lume se-mpânzi:

„Un mărțișor te însoțească,
De rele-toate te păzească,
Privirea să-ți înveselească
Și dragostea-mi să-ți dovedească!”

68 Shares

3 Comentarii

  • Oana Postat martie 3, 2019 7:11 pm

    Foarte frumoasa povestea! Plina de emotie! M-a purtat in vremea copilariei… Multumesc!

  • Mirela B Postat martie 4, 2019 8:10 pm

    Multumesc pentru aceasta frumoasa povestire. Ma bucur sa vad ca mai sunt oameni frumosi, ce pastreaza traditia de povestitor a neamului nostru.

  • Valentina Postat martie 8, 2019 1:00 pm

    Va multumesc amandurora pentru aprecieri. Inseamna foarte mult pentru mine! ..la urma urmei, nu ar exista povesti, daca nu am avea cititori ori ascultatori care sa rezoneze cu „firul” depanat..

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi făcută publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

„Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care l-au primit fetele de la Iepuras, este o carte frumos ilustrata si colorata, realizata in intregime de romani, in Romania.”

Citește întregul testimonial pe www.meseriadeparinte.ro

Ana Maria Mitruș

„Recomand cu încredere și căldură această carte destinată îmbunătățirii și consolidării relației părinte-copil. Exercițiile propuse stimulează apropierea autentică și elaborarea unei baze de siguranță, repere fundamentale în creșterea și educarea unor copii sănătoși emoțional și conectați cu ei înșiși și cu ceilalți. „

„Am citit povestea „Misterul din podul casei”, este o cartea tare bună! Mi-au plăcut ilustrațiile, calitatea foii folosite, coperta, iar povestea în sine m-a facut să merg să imi cumpăr dulciuri! Aventurile sunt pur și simplu dulci! Cuvântul dexteritate trebuie înclocuit cumva întrucât este destul de greu pentru cei mici. Povestea este superbă și vă sfătuiesc să vindeți cartea împreună cu niște dulciuri că sigur cititorul sau ascultătorul va avea nevoie de ele.”