Jurnal de vacanță (2) – Vinovatul fără vină

Jurnal de vacanță (2) – Vinovatul fără vină

de Valentina-Mihaela Ghinea cu ilustrații de Ana Maria Condruz

Puteți citi prima parte a jurnalului aici.

Bunica se încruntă, neîncrezătoare.

– Vino sus! spuse și dispăru de la fereastră.

Mădălina își târșâi pașii până în dreptul ușii de la intrare, unde mai că îi veni să se prăbușească. „Offf! Dacă s-ar putea ascunde acum undeva, să nu mai trebuiască să dea ochii cu bunica!” Dar lumea părea să își urmeze cursul normal, nebăgându-i în seamă supărarea, așa că nu avu încotro și se încurajă singură, apoi se strecură tip-til înăuntru, zbughind-o direct în camera sa.

În mod surprinzător, bunica nu se năpusti după ea s-o certe și să îi prelungească pedeapsa, așa cum s-ar fi așteptat Mădălina. Nici nu o strigă, chemând-o în bucătărie să-i ceară socoteală. Nici nimic altceva. Și lipsa aceasta de reacție era chiar mai greu de îndurat, descoperi fata.

O vreme șezu cuminte pe scăunelul pitic, consemnându-se parcă singură la colț, pentru bună purtare. Treptat, spatele i se înconvoie, mâinile îi alunecară din poală, iar pe față îi apăru o expresie ușor nedumerită: „Ei, dar chiar murdărise rochița?! Cât de rău putea fi?”

Și, într-un avânt de speranță, se lăsă doar în maieu și ciorapi, căutând, cu gesturi febrile, stricăciunea. Încremeni. Spatele tot se arăta dungat într-un verde viu și lipicios încă, de care.. de care se molipsise până și spătarul scăunelului! „Doamne-Dumnezeule! Mai rău de-atâta putea fi?!” se îngrozi Mădălina și-n disperare, dădu cu poala rochiei să șteargă vopseaua de pe scăunel. Verdele se-ntinse, însă, parcă vrând să-i facă în ciudă. Degeaba dădu fata și cu mâna, ba și un pic cu limba, că doar o mai dispărea din măzgăleală! Nici vorbă! Nu reuși și pace!

Ce mă fac, ce mă fac?” și-un nod de lacrimi i se opri în gât.

Scrută disperată încăperea. Nimic. Doar o rază jucăușă se pogora, răsfrângându-se prin geam, pe covorașul verde din dreptul patului.

Ce prostie, să ai rochița albă! De ce nu i-a luat mami o rochiță verde?! Acum abia dacă s-ar mai fi văzut dungile de vopsea! Da, da! Categoric, rochița era de vină, nu ea. Că doar nu a murdărit-o ea intenționat…”

Gândul acesta nu reuși, însă, să o liniștească. Se chirci micuță în pat și-și trase pledul până peste urechi, mai cu seamă că-i păru a auzi pașii bunicii.

– Dormi?

Mădălina nici nu îndrăzni să respire sub pled. Ținu ochii strâns-închiși și nu clinti nici măcar un deget.

– Trebuie să fi adormit, o auzi pe bunica vorbind ca pentru sine.

Urmară câteva secunde lungi, teribil de lungi, în care fetei mai că îi veni să țâșnească din pat și să-și ceară iertare. Dar nu o făcu. Se ținu bine, încordată toată să nu se dea de gol, și așteptă până ce bunica decretă un „probabil că nu îi este foame” – care, la drept vorbind, o cam speria urmat de scârțâitul ușii închise.

Dar, chiar și așa, o vreme nu îndrăzni să se miște. Doar când în cealaltă parte a casei răsunară ceva voci cunoscute, tresări și ciuli urechile. Pereții estompau, însă, sunetele, iar Mădălina se căzni degeaba să priceapă ce anume se întâmpla.

Crăpă ușa și scoase nasul, mânată de curiozitate. „Daria?

– .,.să vă spălați pe mâni, mai întâi! se auzi vocea sfătoasă a bunicii.

Mădălina simți un val de căldură scurgându-i-se dinspre cap către tălpi, mai cu seamă atunci când recunoscu vocea pițigăiată a lui Petruț.

– Tanti, eu nu ajung la apă…

Ei, na, că asta-i bună!” se înciudă toată fata. Dar nu avu timp de alte socoteli, căci chipul micuț al lui Petruț se ivi drept sub nasul ei.

– Tanti, dar dacă Madălina nu mai doarme, mănâncă și ea cu noi?

– Dacă i-e foame, mănâncă.

– Ți-e foame, așa-i? o îndemnă băiețelul în șoaptă. E supă cu găluști! și, strecurând mâna prin crăpătura ușii, o trase ușor de marginea maieului.

Contrariată de ceea ce se întâmpla, Mădălina se înfășură în capoțelul de vară cu flori mari, grena, și, cu un aer ușor spășit, se înființă în bucătărie.

Supa cu găluște fu exact așa cum știa ea că o face bunica: limpede și strălucitoare, îmbrăcată în câteva bule răzlețe de grăsime și frunzulițe de pătrunjel, și găluște oleacă palide, dar pufoase și aromate. Copiii toți sorbiră până la ultima picătură cu atâta sârg, de mai să facă poftă oricărui privitor.

– Bună? verifică bunica.   

– Oho! se bătu pe burtică Petruț.

– Și-ar merge acum și un desert? aruncă într-o doară bătrâna.

– Da, da! Merge! se extaziară copiii.

– Doar că desertu-i pentru cei cuminți.

– Da, da! își continuă, fără grijă, bucuria Petruț.

Daria zâmbi reținut. Mădălina privi rușinată într-o parte.

Bunica scoase din cuptor o plăcintă cu brânză aburindă toată, galbenă și bine crescută, cu crustă crocantă și rumenită numai cât să te-mbie la servit. Tăie cu atenție bucată cu bucată, le așeză meticulos pe câte-o farfurie și le împinse mai apoi în dreptul fetelor.

– Doar voi. Petruț nu și-a cerut scuze pentru rochiță.

Băiatul căscă ochii mari și nu știu cum să reacționeze.

– Dar, tanti, Petruț e micuț! Nu ar trebui să îl iertăm? pledă cu convingere Daria.

– E micuț și îl iertăm, dădu din cap bunica, dar mai întâi să-și ceară scuze.

– Da’ pentru ce să-mi cer scuze? îndrăzni băiatul. 

– Nu contează! îl înghionti Daria. Zii că-ți pare rău și gata, mănânci plăcintă!

– Ba eu n-am făcut nimic! Și-atunci asta e plăcinta mea, se repezi Petruț în plăcinta Dariei.

– Da’ nici eu nu am făcut nimic! se înroși toată Daria. Poate că plăcinta Mădălinei mi s-ar cuveni mie!

Și nici nu așteptă vreo reacție din partea acesteia, ci se înfipse pofticioasă în porția așezată în fața ei.

Bunica, rezemată de-un colț al bufetului, doar îi privea pe toți trei, cu mâinile adunate în sân, ochii mijiți, ca și cum ar fi stat la pândă, și-o urmă de zâmbet plin de răbdare în colțul buzelor.

Mădălina nu îndrăzni a zice ori a face nimic. Doar la început avu o tresărire ca și cum nu s-ar prea fi îndurat să renunțe așa ușor la bucata de plăcintă, dar și-o reprimă. Și-apoi nimic. Cu capul ușor plecat și privirea într-o parte, gândi că-i mai sigur să tacă pur și simplu.

Alături, Petruț și Daria hăpăiau cu lăcomie plăcinta.

– Dacă vă rugăm frumos, mai primim una? se aventură băiatul.

– Da, făcu simplu bunica și le mai puse căte o bucată dinainte.

Mădălina dădu să se ridice, dar sprâncenele ridicate ale bunicii o pironiră locului.

– E fooarte bună! Să mai faceți, tanti! Și să o învățați și pe bunica mea să facă. Și supa a fost bună! Foaarte bună.

Copilul vorbea repede, cu entuziasm și admirație, aruncând cuvintele printre înghițituri.

– Tu ce zici, Daria, e bună?

– Îhîm, făcu aceasta fără a-ndrăzni s-o privească în ochi pe bătrână.

– Ei, dacă ați terminat, să strângem masa…, zise aceasta și se apucă meticuloasă să adune lucrurile.

Mădălina lăsă umerii din ce în ce mai jos. Și privirea, din ce în ce mai în pământ. Și parcă nici nu știa ce să mai facă. Dacă ar fi putut, s-ar fi părăsit acolo, singură pe scaun, și ar fi fugit! Ar fi fugit undeva unde să nu fie nici gardul, nici rochița, și, mai cu seamă, nici minciuna aceea sfruntată. Bine, poate nici sandalele tăiate.

– Îmi pare rău… că am mințit. Și-mi pare rău pentru tot, se auzi murmurând și-și simți brusc urechile arzând. A fost urât din partea mea. Și promit că nu o să mai fac niciodată. 

Ochii fetei se umplură de lacrimi care, fără veste, prinseră a i se rostogoli pe obraji.

Bunica nu spuse nimic. Doar luă batista sa brodată și-i limpezii obrajii Mădălinei, o mângâie pe creștet și-o pupă apăsat pe frunte, apoi îi așeză în față o farfurioară cu plăcintă, gata pregătită pentru ea pe furiș.

Please follow and like us:

1 Comentariu

  • Oana Postat aprilie 13, 2020 3:16 pm

    Minunata Ești pe înțelesul copiilor Te pup draga mea și abia aștept să le citesc și pe următoarele

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi făcută publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

“Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care l-au primit fetele de la Iepuras, este o carte frumos ilustrata si colorata, realizata in intregime de romani, in Romania.”

Citește întregul testimonial pe www.meseriadeparinte.ro

Please follow and like us:
Ana Maria Mitruș

“Recomand cu încredere și căldură această carte destinată îmbunătățirii și consolidării relației părinte-copil. Exercițiile propuse stimulează apropierea autentică și elaborarea unei baze de siguranță, repere fundamentale în creșterea și educarea unor copii sănătoși emoțional și conectați cu ei înșiși și cu ceilalți. “

Please follow and like us:

“Am citit povestea „Misterul din podul casei”, este o cartea tare bună! Mi-au plăcut ilustrațiile, calitatea foii folosite, coperta, iar povestea în sine m-a facut să merg să imi cumpăr dulciuri! Aventurile sunt pur și simplu dulci! Cuvântul dexteritate trebuie înclocuit cumva întrucât este destul de greu pentru cei mici. Povestea este superbă și vă sfătuiesc să vindeți cartea împreună cu niște dulciuri că sigur cititorul sau ascultătorul va avea nevoie de ele.”

Please follow and like us: