Înflorirea

de Valentina Mihaela Ghinea

Se trezise de ceva vreme, dar parcă nu mai avea putere să se scoboare din pat. Zăcea ghemotoșită toată în pătură, fără gânduri, fără dorințe, fără așteptări. De undeva, de pe la un alt apartament, răzbătea ritmat un ciocănit, „așa, ca de început de nouă zi”, gândi Dorina și zâmbi apatic. O vreme se concentră pe sforăitul întretăiat al lui Dan din sufragerie. Apoi se rupse brusc. Mângâie degețelele grăsuțe ale copiilor, le trase păturica mai bine peste umeri și se adună hotărâtă de-o nouă zi.

În casă i se păru răcoare, deși dimineața se arăta strălucitoare, iar primăvara se ducea deja înspre mai. Se apropiau sărbătorile Paștelui; de fapt, ce mai?! Duminică erau deja Floriile.

Hm! Cum trece vremea!” Ultima dată când a observat ce se întâmplă pe-afară era iarnă… și-acum, dintr-odată s-au revărsat florile peste tot. Simți o dorință acută de a evada din ea însăși, de a se bucura de strălucirea aceasta de dincolo de geamuri.

Deschise fereastra și trase cu urechea la zgomotul mic al lumii ce se trezea treptat. Inspiră adânc parfumul de micșunele ce-mpânziseră pământul cu liliachiul lor, pretutindeni primprejurul blocului.

– Mami, îl auzi pe Răducu chemând-o din pătuț. E frig!

Probabil că era frig. Închise degrabă geamul și se aplecă îngrijorată spre băiat. Fruntea îi era în regulă, nici mânuțele nu-i dăduseră nimic de gândit mai înainte. Era bine. Era doar mai frig în încăpere.

– O să dea mami drumul la căldură. O să facem și un ceai bun, de îndată ce se trezește și Florinel, și apoi vă îmbrac pe amândoi, îi promise copilului, planificând, de fapt, dimineața mai mult pentru sine.

Și mai întârzie o vreme cu degetele prin cârlionții lui Răducu și cu privirea undeva, departe, pe fereastră.

– Bună dimineața, iubiții mei! Ce fac cei trei muschetari? se ivi în pragul încăperii Dan, trezit fără ca ea să simtă.

Îi făcu, supărată, semn cu mâna, să tacă din gură și să îl lase pe Florinel să mai doarmă puțin.

– Bine, bine, am înțeles, molfăi nemulțumit bărbatul și se așeză pe muchea patului. Își privi odraslele, și soția… și apoi pereții încăperii tapetați cu ursuleți dormind liniștiți pe norișori pufoși… și tavanul lipit tot cu steluțe fosforescente – să alunge temerile micuților noaptea și să le aducă vise frumoase… Își masă apăsat ceafa și-și îndreptă spinarea.

– Mergem la cafea? propuse rugător. Trebuie să mă mișc c-am înțepenit de tot pe canapeaua aia…

Dorina făcu din cap, în semn de concesie. Mângâie piciorușul dezvelit al lui Florinel, îl băgă sub pătură și se ridică spre ușă:

– Răducu, mami, să nu îl trezești, da? Stai cuminte lângă el și lasă-l să se odihnească…

În bucătărie, aburii cafelei încălziră un pic atmosfera.

– O să ieșim mai târziu prin parc, eu și copiii. Nu cred că-i mai duc la grădiniță azi. Mă gândesc că-i face mai bine lui Florinel aerul proaspăt și cred că și educatoarea îmi va fi recunoscătoare, ce zici?

– Probabil, răspunse detașat bărbatul. Știi, m-am gândit că poate ar trebui să tăiem mărul acela… Prea ne facem speranțe, ne atârnăm de el și cumva, parcă, nu acceptăm realitatea.

– Care realitate, Dane?

– Realitatea.., șovăi bărbatul pe ton din ce în ce mai scăzut, realitatea că nu se va face bine niciodată. Chiar dacă ne place, ori nu.

– …poate. Dar ce legătură are cu copacul? De ce să îl tăiem?

– Pentru că face umbră degeaba, d-aia. Nu-nflorește. N-a înflorit niciodată.

Femeia se întoarse revoltată:

– Păi, să-l tăiem și pe celălalt atunci!

– Păi, de ce? Celălalt face fructe. Doar ăsta-i sterp.

– …și dacă-i sterp, nu-i folositor? Ce vorbă-i asta?!

Dorina mai că șuiera sacadat, aruncând cuvintele. Chiar nu pricepea de ce aveau an de an aceeași discuție! Era mărul lui Florin și nu se putea atinge nimeni de el!

– Nu tăiem nimic, conchise scurt. Nu deranjează pe nimeni acolo, așa că nu vreau să mai aud niciun comentariu.

Dan se arătă nemulțumit, dar se abținu de la alte argumentări. Își sorbi cafeaua fără prea mult interes, apoi se apucă de aranjat lucrurile în geanta de serviciu:

– O să vin târziu azi. Te descurci, da?

Dorina îl pupă din vârful buzelor, la plecare.

– O să se facă bine, o să vezi…, îi șopti și se ȋntoarse la „ale ei”: micul dejun pentru puști, pregătit hăinuțe, așezat jucării, inventariat ce mai era prin frigider de încropit de-un prânz și-o cină. Apoi băgă ceva rufe la spălat, udă ghivecele cu flori, aranjă canapeaua pe care dormise Dan… și tot așa.

– Mami, iar se leagănă Florinel! o informă egal Răducu.

– Ce i-ai făcut?! Ce i-ai făcut?!

Răducu se dădu un picuț îndărăt.

– Nu i-am făcut nimic. Mi-am luat elefantul doar… îi rodea urechea…

Femeia închise ochii preț de câteva secunde și respiră adânc. Luă apoi copilul în brațe, încercând să-l liniștească și să-i domolească gesticulația sacadată.

– Pui mic și dulce, uite ce frumos e afară! Ia să vezi cum cântă păsărelele, cum strălucește soarele…

Și păși, fără să-și dea seama, într-o rază răsfrântă prin sticla ferestrei în cameră, pe covor. Florinel, ce i se înconvoia peste brațe în legănat, prinse cu vederea lumina jucăușă și deveni atent. Dorina nu-și putu stăpâni un fior de bucurie:

– Ai văzut-o! Ai văzut-o, iubire! Ia uite și aici, mai sus, uite, pe aici vine și acum se joacă pe obrăjorii tăi!

Copilul păru să simtă ceva și dădu cu mânuța pe obrăjor. Clipi de câteva ori din ochi și chiar schiță un început de zâmbet.

– Ai văzut? Ai văzut, Răducu? Fratele tău a zâmbit! Florinel a zâmbit!

Răducu nu păru, însă, a înțelege prea bine ceea ce tocmai se-ntâmplase. O clipă doar se arătă interesat de noutate, apoi își reluă joaca sa cu elefantul cel roz, pe care îl iubea tare și pe care îl tot mângâia din când în când, să-i mai treacă rana de la urechea cea roasă.

Dar Dorina nu mai putea de bucurie și simțea nevoia ȋmpărtășirii ei.

– A zâmbit, Dane, a zâmbit! aproape că îi strigă soțului în telefon de îndată ce acesta îi răspunse. Și nici nu băgă în seamă tonul său egal, ce încerca să nu o încurajeze prea tare. Simțea ea că acea urmă de zâmbet era extrem de prețioasă și că reprezenta doar un început.

Pe pervazul ferestrei se zbârli o vrăbiuță. Gălăgioasă, țopăia când într-o parte, când într-alta, ba se îndesa în pene, ba își întindea brusc aripile, cu zgomot de zburătăceală.

– Ai văzut? făcu Dorina plină de speranță. Uite vrăbiuța! Ia uite cum se fâțâie și ciripește! Uite, puiuț…

Din pătuțul său, Răducu deveni atent:

– Unde, mami? Vreau și eu să o văd…

Dar femeia îi făcu semn cu mâna să stea cuminte și să tacă din gură.

– Uite vrăbiuța, Florinel; vezi vrăbiuța? Uite-o, mami… te rog, Florinel, uită-te la vrăbiuță… un pic.

Băiețelul rămăsese, însă, prins în raza de soare și-și ȋntorcea acum mânuța pe față și pe dos, analizându-și-o scăldată în lumină. Și Dorina stătu așa, lăsându-i copilului timp să se joace până ce nu-și mai simți brațele și până când raza de soare își mută strălucirea.

– Mergem în parc mai târziu, decise ea. Poate după-amiază. După micul dejun, ieșim un pic aici, printre floricele, făcu veselă către Răducu.

– Și Florinel? se interesă acesta.

– Și Florinel, confirmă mama. O să fie bine, o să vezi; o să fie bine.

Și încercă să se țină de promisiune. După ceai și feliile de pâine cu unt și gem, tăiate în bucățele mici, înfulecate cu mai mult sau mai puțin sârg de copii, se încărcă cu păturică, o carte de povești, una de colorat, creioane, sticlă de apă și tot ce mai consideră necesar și ieșiră afară.

– Mărul meu! se entuziasmă Răducu la vederea copăcelului plin de flori! O să faci plăcintă din merele mele? întrebă și-mbrățișă cu dragoste genunchii mamei.

– Da, bineînțeles, răspunse Dorina și-l mângâie pe creștet. O să facem o plăcintă mare-mare, să ajungă la toată lumea!

Copilul o zbughi și-l auzi de mai încolo:

– Lui Florinel îi faci din merele lui. Și tati mănâncă cu el. Iar tu mănânci cu mine!

Dorina vru să-l contrazică, să-i arate… să-i explice, dar se opri-n loc și nu putu rosti niciun cuvânt.

– Vezi? se angajă Răducu în explicații. Fiecare cu pomu’ lui. Doar că noi o să avem mai multă plăcintă pentru că pomu’ nostru e mai mare…

Cu mâna la gură, femeia se apropie de mărul „lui Florinel” și răspiră adânc, să-și domolească bătăile inimii ce, brusc, nu­-și mai găsea parcă locul în pieptul său.

– A-nflorit, șopti. Doamne, ce minune! A-nflorit!

Pe crenguțele răsucite, printre smocurile de frunze verzi gata apărute de ceva vreme, se mijeau albe, cu nervuri rozalii, o mână de flori răsfirate ici-colo. Soarele dimineții le dădea, parcă, o textură satinată… și-o prospețime de femeia ar fi putut să jure că nu mai văzuse în viața ei flori de măr mai frumoase ca acestea!

– Vezi? insistă mândru Răducu.

Dorina întinse păturica sub copăcel, la două palme mai încolo de trunchi, de grijă să nu-l lovească și să scuture mândrețe de flori. Așeză lucrușoarele frumușel; și pe Florinel; și parcă tot nu reușea să-și revină din uimire, și ridica din când în când capul în sus, să vadă deasupra-i crengile înflorite după atâția ani de așteptare.

Telefonul sună scurt, trezind-o din contemplare.

– Iubito, se auzi Dan la celălalt capăt al firului, te rog frumos să nu te mai amăgești. Ai văzut ce spun toți doctorii?! E mai bine să acceptăm situația și să învățăm să ne descurcăm cu el, așa cum e… Are cinci ani și nu a scos niciodată niciun cuvânt, iubito…

– Dan! Dane! Stai, stai un pic să îți arăt ceva! se agită femeia fără să acorde vreo importanță vorbelor lui. Închide, să îți trimit o poză ca să vezi ca-nflorit!

Cu mâinile tremurânde și plină de nerăbdare, bâjbâi să fotografieze toată-nflorirea aceea uimitoare.

Cerul era albastru și limpede, strălucirea soarelui fragedă, ciripitul vrăbiilor – înalt; iar ei îi păru, dintr-odată, că lumea-ntreagă se transformase într-un colț de rai. O pală de vânt se strecură printre creguțe și fură petalele câtorva flori, repezindu-le spre păturica celor doi copii. Florinel dădu capul pe spate și păru că devine atent. Un zâmbet i se agăță de colțul buzelor și, de data asta, Dorina îl văzu bine, fără urmă de-ndoială.

– Flori! șopti copilul. Flori! și bătu din palme cu încântare.

 

 

 

 

 

Please follow and like us:

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi făcută publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

“Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care l-au primit fetele de la Iepuras, este o carte frumos ilustrata si colorata, realizata in intregime de romani, in Romania.”

Citește întregul testimonial pe www.meseriadeparinte.ro

Please follow and like us:
Ana Maria Mitruș

“Recomand cu încredere și căldură această carte destinată îmbunătățirii și consolidării relației părinte-copil. Exercițiile propuse stimulează apropierea autentică și elaborarea unei baze de siguranță, repere fundamentale în creșterea și educarea unor copii sănătoși emoțional și conectați cu ei înșiși și cu ceilalți. “

Please follow and like us:

“Am citit povestea „Misterul din podul casei”, este o cartea tare bună! Mi-au plăcut ilustrațiile, calitatea foii folosite, coperta, iar povestea în sine m-a facut să merg să imi cumpăr dulciuri! Aventurile sunt pur și simplu dulci! Cuvântul dexteritate trebuie înclocuit cumva întrucât este destul de greu pentru cei mici. Povestea este superbă și vă sfătuiesc să vindeți cartea împreună cu niște dulciuri că sigur cititorul sau ascultătorul va avea nevoie de ele.”

Please follow and like us: