Făt-Frumos din lăptișor de matcă

Făt-Frumos din lăptișor de matcă

de Valentina Mihaela Ghinea și ilustrații de Andu Barbu

A fost odată ca niciodată un stup. Așezat de proprietar într-o margine de sat, albinele din stup își întindeau bâzâitul peste frumoasele dealuri de primprejur și îndestulau cu miere puținii locuitori ai ținutului. Trăiau cu toții în pace și bună ȋnțelegere, muncind fiecare, după cum îl lăsase Dumnezeu, cât era ziulica de lungă, și ai fi zis că nimic nu ar fi putut destrăma liniștea și armonia ce domnea în colțul acela de lume.

Se întâmplă, însă, ca pe la un apus de soare, un lucru destul de ciudat să se petreacă: una dintre suratele albine culegătoare, ajunsă în pragul stupului doldora de nectar și polen își dădu ultima suflare. Și nu că acesta ar fi fost un lucru total neobișnuit, căci, vedeți voi, oricine știe că albinele culegătoare mor la urma-urmei de istoveală! Veștile aduse de ea erau de-a dreptul alarmante! Apucase numai să spună că la preț de șapte dealuri depărtare nu mai trăia nicio floare, nu se mai pregătea să plesnească niciun boboc, oricât de mic, iar vremea caldă, de sfârșit de primăvară, se transformase într-un frig cumplit ce înghețase totu-n jur.

Și dac-ar fi vrut albinele să nu-și creadă surata, nici că ar fi fost posibil, căci zilele ce urmară mai multe culegătoare își găsiră sfârșitul, unele înghețate, iar altele epuizate de efortul de a ține piept unei vremi neobișnuit de rece. Cele ce mai apucau să treacă pragul stupului bâzâiau doar vești înspăimântătoare, apoi își dădeau obștescul sfârșit sub ochii îngroziți ai suratelor.

În toată hărmălaia, trântorul Buzu, mereu flămând și aflat în căutare de-o sorbitură de miere, se nimeri și el de vreo câteva ori prin preajma urdinișului. Dar mucalit și neinteresat de altceva decât de-o gustărică, găsi mai curând să facă haz de bietele lucrătoare:

– Ei, hai-hai! Ce-ați pățit? Nu vă mai țin aripile? Ori vi s-a urât și vouă de atâta alergătură și căutați motiv de zăbavă? Hai, c-avem nevoie de miere, polen și lăptișor de matcă!

Obișnuite cu replicile neavenite ale Trântorului, albinele nu îl băgară ȋn seamă. Stupul întreg se agită cât se agită, neputincios în a găsi leac ori scăpare, dar, în cele din urmă, sfatul bătrânelor hotărî că regina trebuia să afle ce se petrecea. Așa că, într-un zor-de-zi, se adunară toate în sala tronului și-i prezentară pericolul iminent.

– Vai de mine! se lamentă regina. Și mai avem atâtea ouă de depus și larve de crescut! Nu se poate să vină iarna acum! Nu-i normal! Ceva-ceva s-a întâmplat, sunt sigură. Dar cum aflăm ce anume?!

Albinele cele înțelepte lăsară antenele în jos.

– Să trimitem lucrătoare în recunoaștere! propuse regina.

– Am făcut-o, Măria Ta. Unele nici că au mai reușit să se întoarcă. Iar cele câteva de au izbândit au îngăimat același lucru: de dincolo de dealuri se apropie un frig năpraznic ce taie orice răsuflare, ascunde oameni și animale prin așezăminte și pălește orice plantă, oricât de vajnică ar fi aceasta.

– Și zice-se că ceru-i acoperit, soarele palid și totul gri, fără culoare, adăugă gânditoare o altă înțeleaptă.

Regina se cutremură. Prinse a se plimba în lungul și-n latul sălii tronului, socotind ba în minte, ba cu jumătate de voce, ce ar mai fi rămas de făcut.

– Da, conchise ea, va trebui să adunăm provizii, atâtea câte putem, sperând să trecem dincolo de vremea aceasta cât mai mult puiet. De va fi cumva ca nenorocirea aceasta să dureze, vom renunța la a mai hrăni lucrătoare, apoi trântori, păstrând cât se poate de mult pentru noile generații.

La auzul unor asemenea vorbe, una dintre înțelepte, ce nu apucase să-și lase la o parte tolba cu lăptișor de matcă, atât se sperie că vărsă o picătură din licoarea prețioasă. Aceasta se prelinse lucioasă spre marginea sălii, de unde trântorul Buzu, ce sta tupilat, plin de curiozitate, o culese și-o înfulecă degrabă.

Oau, dar e gustos, nu glumă! Nu-i de mirare că toată lumea îl laudă atâta!” se bătu pe burtica plină Buzu. Parcă ar mai fi servit o picătură; ori chiar mai multe. Și, în timp ce își făcea planul cum să se mai înfrupte un pic din așa minunăție de bucate, se trezi rostind răspicat:

– Poate că totuși ar trebui să facem ceva și nu doar să stăm și să așteptăm ca răul să treacă.

Înțeleptele toate se dădură mirate în părți, neînțelegând cine anume vorbise.

– Căci dacă nu trece?! nu se putu stăpâni Buzu a adăuga.

Regina făcu ochii mari, codindu-se îngândurată:

– Cine „să facem”?!

– Păi, cineva, bolborosi trântorul.

– Ca de pildă? insistă într-un glas și soborul înțeleptelor.

Ei, acum lui Buzu mai că îi veni să dispară! S-ar fi făcut micuț-micuț, într-un colțișor, dar, cu toată atenția aceea îndreptată asupra sa, se simțea uriaș și incapabil să se mai ascundă pe undeva.

– Cineva isteț, neașteptat de curajos și care să își facă datoria față de stup?! însăilă din mers de-a dreptul înspăimântat trântorul.

Albinele prinseră a comenta care mai de care, iscând o adevărată hărmălaie de zumzete.

– Cunoști pe careva vrednic de o asemena descriere? se interesă apăsat regina și freamătul din sală încetă brusc.

– Nu, eu nu. Știți, doar ziceam așa, ca o sugestie. Dar, de fapt, da, știu, se pomeni Buzu vorbind din nou pe negândite.

Cu antenele ciulite, albinele așteptau curioase.

– Eu. Pe mine. Adică pe mine mă știu!

Vorbele i se rostogoleau lui Buzu necontrolate și, cu cât se străduia mai mult să se oprească din această nesăbuință, cu atât mai tare se aventura în a se propune salvator al întregii familii de albine. Nu numai că nu se cunoscuse niciodată pe el însuși ca fiind o fire curajoasă ori isteață, dar doar când se gândea la ideea de datorie, i se zbârleau toți perișorii pe el! Datoria față de el însuși, poate; adică să își asigure un trai decent, cu mese regulate și îndestulătoare, cu ore de somn prelungite, mai ales pe la amiezi, ei, da, asta da! Însă, în actualul context, tare se temea că datoria despre care el tocmai pomenise nu prea avea de-a face cu confortul cu care se obișnuise zi de zi.

Înghiți în sec și bâigui:

– Dar, dacă aveți o altă idee, las locul liber bucuros!

Albinele, cu regină cu tot în frunte, nici că-l mai ascultau! Aveau un voluntar și acest lucru era extrem de important! Urmau să-l instruiască, sfătuiască și pregătească pe cât de bine se pricepeau ele, apoi să îl trimită în lumea largă și să aștepte cuminți ca Buzu să se întoarcă victorios acasă.

– Un ac, regina mea! Sigur i-ar prinde bine un ac cu care să se apere la nevoie! propuse o albinuță sfrijită, dar băgăcioasă nevoie-mare.

– Păi, se bâlbâi regina, trântorii nu au ac. Nu au nevoie de ac.

– Dar trântorul acesta ar cam avea, nu credeți?

Și din nou se iscă zumzet și hărmălaie: să aibă ori nu Buzu un ac? Și dacă da, cine să i-l dea, iar el cum să îl poarte? Pfuuu! Dificilă situație!

Noroc cu albinuța Api, paznic de nădejde al urdinișului, ce veni într-un suflet târând după sine un ditamai țepul:

– Ce-ați zice de-o suliță? Vreo câțiva țepi am, chiar, de-oți crede că sunt buni! De-ai domnului Arici, ce ne-a vizitat nu demult.

Cam lung. Cam greu. Cam dificil de folosit.

Și, de-ar fi fost timp de zăbavă, s-ar mai fi găsit critici destule de adus acelui ac. Dar se vede treaba că albinele, cu toatele, erau tare speriate de se străduiau atâta să-l trimită mai repede pe Buzu în căutarea unei căi de îndreptare a lucrurilor!

– E bun!

– Perfect!

– E ideal!

– Și poate fi recuperat de fiecare dată!

Ce mai tura-vura, albinele îl cadorisiră pe Buzu cu noua sa suliță, prinzându-i-o fedeleș la mijloc c-un fir de pânză de păianjen, îl bătură încurajator pe umăr, ba regina îl și privise drept în ochi spunându-i „noi avem încredere în tine”, și gata! Îl împinseră afară din stup.

Buzu privi la stânga. Privi la dreapta. Apoi din nou la stânga.

Deci, în ce parte ar trebui să fie cele șapte dealuri? se întrebă încurcat.

Și, fără vreun răspuns, mai că hotărî să se întoarcă, când o pală de vânt se iscă pe neașteptate și-l purtă cu ea preț de-un lan întreg de grâu. Macii presărați pe ici-colo îl salutară abătuți, c-un licăr de speranță în arcuirea frunzelor și fluturarea petalelor. Și-odată îi crescu inima lui Buzu, mândru nevoie-mare că tocmai el era cel ce urma să aducă salvarea!

Zbură așa, tot zbură, și vreo două dealuri trecură fără să prea bage de seamă. La al treilea, însă, i se păru că nu mai izbândește. Aripile îi erau așa de obosite, că nici că-l mai ascultau.

Se propti, dară, într-o măciulie jumate veștedă de ciuline, tot socotind dacă să se aventureze pe mai departe, ori să apuce calea întoarsă. Nemaiputând zbura, se hotărî să meargă. Dar ori de câte ori făcea doi pași îndărăt, ceva înăuntrul său se apuca să-i zbată sufletul și nu-i dădea liniște până nu schimba direcția.

– Ptiu, drace! Să vezi că-i de la trăznaia aceea de lăptișor de matcă! N-are ce altceva să mi se fi-ntâmplat, căci eu eram un trântor ca toți ceilalți și doar o vrajă m-ar schimba așa pe mine!

Înciudat, Buzu se lupta cu el însuși în alegerea drumului: doi pași în spate, doi înainte. Și-o vreme tot așa o ținu, de se plictise și obosi chiar mai tare.

– Se vede treaba că nu-i a bună și nici să mă opun nu pot. La urma-urmei, vraja-i vrajă, și altă scăpare nu ai decât să te supui până ce-i piere puterea, se consolă singur.

Dar acum, de bine ce hotărâse a nu se mai gândi măcar la calea-ndărăt, nici picioarele și nici aripile nu-l mai ajutau. Iar sulița cea din țep de arici atârna din cale-afară de grea la cingătoare!

– Ajutor! Ajutor! se auzi de dup-o rădăcină de copac, dar trântorul nostru era prea obosit pentru a mai schița vreun gest.

– Ajutor! Ajutor! insistă aceeași voce mică de mai ȋnainte. Mă mănâncă, săriți că mă mănâncă!

– Să te mănânce, zise Buzu supărat că cineva îl deranja cerându-i ajutorul. Dar picioarele îi erau parcă hotărâte să-i facă ȋn ciudă, căci se porniseră deja destoinice a-l căra către locul cu pricina, spre deplina sa uimire.

Tare se bucură furnicuța prinsă în pânza păianjănului dintre rădăcinile copacului! Dar și mai tare se bucură când îl văzu pe Buzu ieșind victorios din lupta cu păianjenul, mai ales că nu prea părea obișnuit a mânui minunea de suliță! În cele din urmă însă, țepul cel lung al ariciului se dovedi folositor, înfigându-i-se pe de-a-ntregul într-un picior inamicului și făcându-l pe acesta să se retragă în străfundurile unei văgăuni.

– Prin urmare, tu ești Buzu, trântorul cel faimos ce a plecat să ne salveze de pieire? se miră furnicuța peste putință. Și-l pupă, și-l lăudă, cum nu mai fusese Buzu niciodată nici pupat, nici lăudat de nimeni până atunci.

Cu ochii cât cepele de uimirea proprie-i faime, trântorul nostru bâlbâi câteva cuvinte la nimereală, se roși tot, apoi își luă respectuos la revedere. Acum, și să-l fi lăsat vraja lăptișorului de matcă să se întoarcă, și chiar nu ar fi avut cum, căci mai mare rușine decât să o dezamăgească pe furnicuță nici că-și putea închipui trântorul!

Așa că, fără să se gândească măcar, se agăță de-un puf de păpădie și se lăsă purtat de acesta.

– Măi, da’ isteț mai sunt! Nici nu gândeam eu să mă mai mișc din loc de obosit ce eram, darămite să zbor peste dealuri și câmpii!

Și pe când se fudulea el mai tare, zbang! un cioc lung și arcuit mai că-l prinse din zbor. Puful de păpădie se legănă puternic, trântorul nostru se dezechilibră și poc! se trezi în iarba deasă, lungă, dar pălită, de pe coama unui deal.

– Pfiu! Periculoasă călătoria aceasta, nu glumă! se strădui Buzu să ȋși păstreze simțul umorului, fericit că nu-i devenise gustare prigoriei ’celea. Probabil că ar trebui să fiu mai atent! zise și hotărî ca o vreme să meargă tupilat printre ierburile și frunzele veștede, pentru a fi mai la adăpost.

Piciorușele, însă, îi înghețară curând, așa că se ridică în aer și scrută orizonturile:

– Deci dacă acela a fost al patrulea deal, acesta al cincilea, se vede treaba că după cel de colo, din deeepărtare (lungi cuvântul ușor întristat Buzu), tocmai acolo ar trebui să se afle dezlegarea vremii ăsteia misterioase!

Își trase suflețelul și se puse pe drum.

Se făcea din ce în ce mai frig, ȋnsă. Aripioarele băteau cu tot mai multă dificultate aerul, iar pe antenuțe i se aduna o pojghiță subțire, dar înțepenitoare, de promoroacă ce îl ȋmpiedica să se mai orienteze. De vreo câteva ori chiar greși drumul, și se văzu nevoit să ocolească ba o vâlcea cu totul cufundată în nemișcare, ba un lan de rapiță mai mult cenușiu.

– Of, unde or fi cu toții? S-au ascuns ori au pierit? spuse Buzu cu inima strânsă.

Ce bine ar fi fost acum la căldurică, ȋn stup! Ce l-o fi apucat, Doamne-Dumnezeule, să se găsească el, tocmai el, viteazul-vitejilor, în loc să rămână relaxat și să soarbă câte o picătură de miere, desfătându-și ochii cu suratele albinuțe ce trebăluiau în jurul său!

Dar lăptișorul de matcă cu care se înfruptase îi șoptea din rărunchi că fără cineva care să lupte pentru siguranța stupului, nu ar mai fi existat nicio căldurică și nicio vreo altă picătură de miere.

– Hîm! se resemnă înciudat Buzu. Oricum nu mai putea face nimic acum! Nimic altceva decât să se străduie să afle pricina frigului, a căderii în amorțeală a tuturor insectelor și a pălirii mult prea timpurii a florilor și ierburilor de primprejur.

Și tot gândind și socotind așa, se trezi în mijlocul unei poienițe lăptoase, de cerul părea una cu pământul, făr’ de-nceput și fără de sfârșit, contopindu-se ȋn nouri reci, străpunși când și când de crengi golașe și vârfuri ȋnghețate de ierburi.

– Brrrr! Pe aripioarele mele, că tare frig e aici! se zgribuli Buzu, căutând din priviri vreun indiciu, cât de mic.

Însă, în afară de iarna aceasta ciudată ce-i zgâlțâia trupșorul de frisoane, chiar nu părea nimic altceva în neregulă. Doar un zgomot mic, ca de cristale de gheață trosnind șuierate de vânt, se strecura ritmic printre valurile lăptoase împresurând tot locul.

Buzu se așeză înghețat bocnă pe o ridicătură de pământ. Picioarele-o porniră a aluneca. Ce bun ar fi fost acum țepul de arici! Măcar m-aș fi putut sprijini în el, să mă odihnesc un pic! gândi el străduindu-se să nu fie tras și-mpins de vânt.

– Ei, dar ce poate fi asta? Ce vânt ciudat! Se schimbă așa des, de parcă nu s-ar hotărî în ce parte să bată!

Intrigat, porni să cerceteze locul. Găsi un hău. Și-un altul asemenea mai lângă el. Apoi, pe după niște tufe încâlcite și brumate, un crater mare, cu stânci colțuroase așezate cumva pe margini. Din străfundurile lui se ridicau la suprafață niște zgomote ciudate care ba sunau a sforăit de om, ba a gheață troznită în bătaia vântului.

– Aha! se bucură Buzu. De aici vine!

Se cocoță pe partea cea mai ridicată de primprejur, încercând să înțeleagă cu ce anume avea de-a face. Însă colina aceea se ridica și lăsa ritmic, de-l luă pe trântorul nostru cu transpirații reci pe șira spinării. Tărâmul acesta-i vrăjit, își zise, dar se ținu cu firea și chiar se prinse mai cu nădejde de tufele cele ȋncâlcite, căci suflul îl tot târa înspre unul din hăuri.

– Bruhuhu! se auzi la un moment dat, apoi un zgomot ca de-un strănut însoți o ploaie înghețată ce se abătu asupra sa.

– Nu te apropia! Ascunde-te, că-i vai de tine! veni nu de departe avertizarea și-un căpșor mic, de furnică se ivi speriat. E Timpul! Bătrânul Timp. A adormit.

Buzu bulbucă ochii de mai să-i sară din orbite.

– Cum așa, a adormit? Timpul poate să adoarmă?!

– Se pare că da, răspunse sec furnicuța.

– Și ce legătură are asta cu frigul ce s-a abătut asupra noastră?

– Are, căci dacă Timpul adoarme, toate lucrurile adorm în cele din urmă.

Buzu se scărpină pe burtică:

– Și ce facem? Cum îl trezim?

– Am încercat tot ce se putea, crede-mă. Am mărșăluit pe obrajii săi, l-am tras de mustăți, de pleoape, i-am cântat, dansat și strigat, dar nimic nu a funcționat mai mult de câteva secunde, mărturisi furnicuța cu ochii înlăcrimați.

Mare belea, cugetă trântorul. Ca să trezim lumea, trebuie să trezim Timpul, și ca să trezim Timpul… trebuie să… trebuie să… să ce? Să strănute! Da!

– Da, da! Să strănute, trebuie să îl facem să strănute, zise tare Buzu.

– Am ȋncercat, să știi. Cu crenguțe, și cu ierburi, și chiar și cu o pană oferită de-o pasăre în trecere. Hăul acela de l-ai văzut e una dintre nări. Iar celălalt – cealaltă nară. Da’ sunt mari. Prea mari. Și orice-am face, nu ajungem prea departe pentru a provoca strănutul. Doar dacă.

– Dacă?!

– Dacă ar îndrăzni cineva să coboare în hău.

– Cineva?

Furnicuța tăcu mâlc.

– Ești sigură? se îndoi pentru o clipă trântorul.

– Sigură.

– Dar eu nu cunosc pe nimeni așa viteaz, se miră Buzu. Cine anume ar putea-o face? Cu siguranță că-i un lucru extrem de periculos. Un drum fără întoarcere. Pfuuu!

– Eu mă întorc acasă, anunță furnicuța. Poate ar fi bine să faci și tu asemenea.

– Acasă? Care acasă? Dacă nu trezim Timpul, nu va mai fi niciun acasă, bodogănea Buzu îngândurat pe măsură ce se îndrepta către unul dintre hăuri.

Ajuns pe marginea sa, privi în adândurile sale, își mângâie antenuțele una câte una, apoi își pocni pălmuțele a ȋncurajare și… țâș! Fără niciun alt cuvânt, se afundă în zbor în hăul negricios. O vreme i se auzi bâzâitul. Tare. Apoi încet. Tot mai ȋncet.

Furnicuța, mută de uimire, rămase încremenită, pe jumătate tupilată. Își ținu respirația, ca din solidaritate. Și speră, în ascuns, ca albinuța aceea ciudată să se întoarcă la suprafață.

– Hapciu! se auzi și-apoi din nou și din nou: hap-ciu! Hap-ciu!

Locul întreg prinse a se clătina și hurducăi și zdruncina! Și din toată agitația aceea se iți semeț un munte de om, încărcat de ani, cu privire aprigă și voce tunătoare:

– Dar ce s-a întâmplat aici?! Să fi adormit Eu cumva? Cum se poate una ca asta?!

Și din nou hap-ciu! strănută cu putere; și-un fir de praf părând a-l deranja-ntr-o nară sări cât colo. Furnicuța se repezi plină de speranță. În zadar, însă, căci aripioarele albinuței, devenite casante, erau sparte deja, iar corpul zdrobit, fără suflare.

În jur, locul prindea viață, strălucind în verde crud și roșu ȋnfocat, galben fericit și-albastru plin de optimism. Furnicuța dădu să mângâie antenuțele albinuței, dar la atingere acestea se sfărâmară, apoi cioburile toate se topiră. Corpul întreg i se topi și el sub căldura soarelui de început de vară ce se aruncase de-o suliță pe boltă.

Ca și cum nici nu ar fi fost, șopti, apoi se porni la drum să povestească tuturor vitejia uimitoare de care dăduse dovadă albinuța cea ciudată. Și nici nu m-aș fi așteptat la așa ceva, spunea în stânga și-n dreapta. Părea o gânganie obișnuită, fără nimic deosebit.

 

Morala: Eroii adevărați nu au statură, înfățișare, ori nume distinct. Nu trăiesc într-un loc anume și nici nu fac fapte prețioase zi de zi. Eroii adevărați sunt printre noi. Sunt cei care, ori de câte ori e nevoie, uită de ei înșiși și-și amintesc de ceilalți.

Please follow and like us:

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi făcută publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

“Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care l-au primit fetele de la Iepuras, este o carte frumos ilustrata si colorata, realizata in intregime de romani, in Romania.”

Citește întregul testimonial pe www.meseriadeparinte.ro

Please follow and like us:
Ana Maria Mitruș

“Recomand cu încredere și căldură această carte destinată îmbunătățirii și consolidării relației părinte-copil. Exercițiile propuse stimulează apropierea autentică și elaborarea unei baze de siguranță, repere fundamentale în creșterea și educarea unor copii sănătoși emoțional și conectați cu ei înșiși și cu ceilalți. “

Please follow and like us:

“Am citit povestea „Misterul din podul casei”, este o cartea tare bună! Mi-au plăcut ilustrațiile, calitatea foii folosite, coperta, iar povestea în sine m-a facut să merg să imi cumpăr dulciuri! Aventurile sunt pur și simplu dulci! Cuvântul dexteritate trebuie înclocuit cumva întrucât este destul de greu pentru cei mici. Povestea este superbă și vă sfătuiesc să vindeți cartea împreună cu niște dulciuri că sigur cititorul sau ascultătorul va avea nevoie de ele.”

Please follow and like us: