Cormoranul Hector

Cormoranul Hector

de Steluța Manolache cu ilustrații de Cristiana Maria Pioarcă-Ciocănea

Această poveste este despre Hector. Hector este un cormoran mic tânăr, maroniu cu pene spălăcite, pieptul albicios, ochi maronii. Locuiește împreună cu frații și surorile lui în Balta Mică. Cu toții au ieșit din ouăle depuse într-un cuib așezat pe ramurile unei sălcii albe din cartierul cormoranilor mici. Salcia, mare și găunoasă este ocupată de cuiburile părinților, bunicilor și fraților mai mari. Hector își petrece timpul liber plutind pe apă în fața salciei bătrâne, unde studiază cu atenție plantele acvatice, insectele sau orice altă vietate care-i captiva atenția, sau petrecând ore întregi la biblioteca din plopul alb. Hector este un cormoran studios, îi place foarte mult să citească și să știe tot ce se întâmplă în Balta Mică. În biblioteca de la școală aproape că nu mai exista carte pe care Hector sa nu o fi citit-o din scoarță-n scoarță.

Astăzi, Hector se întoarce de la școală, iar pe drum se gândește la tema despre zone umede pe care trebuia să o pregătească până luni pentru ora de Geografie a doamnei profesoare Lișiță. Avea nevoie de mai multe informații referitoare la pericolele care amenință balta în care locuia. Oare ce puteau face pentru a opri plecarea definitivă a păsărilor care locuiau în bălțile din zonă?

– Cât de greu poate să fie își spuse în gând Hector. La biblioteca cea mare din centru erau o mulțime de cărți. Cu siguranță voi găsi eu ceva despre zonele umede!

A zburat cu bătăi dese de aripi către biblioteca din plopul alb să ceară ajutor. Bibliotecarul Fonfănel, un șarpe de apă puțin cam miop și sâsâit dar foarte săritor îl cunoștea foarte bine pe Hector, tânărul cormoran care nu de puține ori îl ajuta să aranjeze cărțile pe rafturi. Au scotocit împreună minute bune prin toată biblioteca apoi Fonfănel verifică datele din catastiful cu foi gălbejite și privind îngrijorat pe sub ochelari îi dădu vestea lui Hector:

– Din păcate, toate cărțile despre zone umede au fost deja împrumutate! Am verificat de două ori în registru! Ultimul exemplar a fost împrumutat acum o săptămână de către vărul tău Tăciunel. Oare de ce nu l-a înapoiat!?, se întrebă mirat Fonfănel.

Hector, dând din umeri croncăni morocănos și zbură către casă. Hotărî ca a doua zi dis de dimineață să se repeadă pănă la Tăciunel să-i ceară cartea cu împrumut. Ușor de zis, dar greu de făcut, pentru că Tăciunel locuia destul de departe, într-un loc pe care îl vizitase o singură dată împreună cu mama și frații lui mai mari: Balta Mare.

Ajuns acasă, înota agitat în sus și în jos în fața casei. Era prima lui călătorie de unul singur, iar emoțiile nu-i dădeau pace. Știa drumul până acolo, dar tot avea emoții.

– Oare și frații mei au fost la fel de emoționați când au plecat la drum lung pentru prima dată? Am să-i întreb chiar mâine dimineață înainte de plecare!

De când visa la prima lui călătorie serioasă, solitară! Cunoștea fiecare locșor din Balta Mică, dar călătoria de mâine era cu totul altceva. Trebuia să plece dimineața în zori ca până apunea soarele să se întoarcă acasă.

– Sunt mare de acum, am să le demonstrez tuturor că mă pot descurca și singur! Gata, hai la drum!, se îmbărbătă singur Hector.

În lumina trandafirie a dimineții, teama dispăru din sufletul lui Hector. Gata de plecare, sigur pe el Hector o îmbrățișă pe Doamna Cormoran și o porni la drum. Aceasta îi făcu un ultim semn din aripă și îl urmări cu privirea până ce acesta se pierdu printre trestiile mlădioase. Plutea ușor pe apă lăsând în urmă Salcia albă din Cartierul cormoranilor mici. Soarele urca încet-încet pe cer iar undeva pe mal se vedeau siluetele sălciilor albe, cu trunchiuri groase și scoarța gri-cenușiu. Începuse forfota în numeroasele cuiburi de cormorani construite din nuiele și căptușite cu stuf, așezate pe ramurile sălciilor sau prin desișul de plante de pe mal. O mulțime de păsări locuiau aici, cormorani mici, rațe roșii, egrete, lopătari și cormorani mari. În toată forfota creată, păsările mari își întindeau larg aripile pregătindu-se de zbor, cele mici, gălăgioase, luau lecții de plonjat în apă sau de zbor. Hector bătea apa cu înotătoarele lui negricioase când auzi o voce care-l striga:

– Hector, Hector, ești singur?, unde sunt frații tai? Șosețel, un broscoi rotofei pe care îl știa de la școală, făcea salturi de pe o frunză de nufăr pe alta în încercarea de a-l ajunge.

– Mă duc în vizită la vărul meu Tăciunel din Balta Mare!, iar Hector plescăi mai departe din înotătoare fără să se oprească.

– Te rog Hector, ia-mă și pe mine cu tine, mereu mi-am dorit să vad și eu Balta Mare! Am auzit că sunt o mulțime de insecte acolo! Mi-ar prinde bine spuse Șosețel în timp ce-și mângăie protector burtica verde rotofeie!

– Șosețel,ai înnebunit? Cum de-ți trecu prin cap o asemenea grozăvie! Doar nu-ți dorești să sfârșești în ciocul vreunei berze?

Șosețel, cu ochii triști, renunță să mai țopăie pe frunze și gâfâind se opri din urmărirea lui Hector care abia se mai vedea în zare. Acesta înota de zor, bombănind vrute și nevrute despre ideea nebunească a lui Șosețel când, neatent, ieși din stuf. În ultimul moment observă niște pescari. Auzise de la părinții lui despre oamenii care stau ore bune pe mal cu niște bețe lungi în apă și de care sunt atârnate sfori terminate cu cârlige în care se prindeau pești.

Ce sfori, ce cârlige…nu văd nimic! Căscă o vreme ochii mari la pescarii de pe mal după care își întinse gâtul scurt și subțire, își luă elan și plonjă în adânc ca să se facă nevăzut. În timp ce înainta spre adânc, văzu o libelulă purpurie.

“O libelulă scufundătoare!” Își spuse Hector în gând și curios se apropie de ea ca să o studieze mai pe îndelete. Nu credeam că există așa ceva, din câte îmi aduc eu bine aminte, la școală am învățat că libelulele zboară deasupra apei, nici decum să înoate! Este ceva ciudat aici!

Nici nu apucă bine Hector să studieze libelula purpurie, când țuști!…un pește cu solzi argintii se repezi spre libelulă.

Hector bucuros că și-a găsit micul dejun se repezi să prindă peștele care urmărea libelula purpurie. Dar peștele fu mai rapid: înhăță libelula, mai bătu de două ori din înotătoare și făcu un salt brusc spre suprafața apei.

Hector, făcu ochii mari. Măi sa fie, exclamă el, nu mai înțeleg nimic, libelula înotătoare și peștele zburător. Ce mai zi nebună!

Ieși și el la suprafață. Statuse scufundat cam 30 de secunde și era departe de recordul deținut de frații lui mai mari care puteau sta sub apă aproape un minut. Pe mal văzu atârnând de bățul lung al unui pescar, peștele zburător. Curios, se îndreptă aproape de malul unde stăteau cei doi pescari și descoperi misterul libelulei purpurii scufundătoare. Nu era vie, părea a fi de plastic: un plastic asemănător plasticului sticlelor aruncate de oameni, care când și când pluteau în fața casei lor.

Aha, am înțeles! Peștele a căzut în capcana pescarilor, cred că ar trebui să plec cât mai departe de aici, își spuse Hector care își întinse aripile și zbură cât mai departe de mal.

Se opri în mijlocul apei unde un grup de cormorani mici pescuiau laolaltă cu niște egrete grațioase. Aceștia, îl sfătuiră să înoate cu grijă pe lîngă mal, deoarece zona era frecventată de mulți pescari, în plus se zvonea că în ultimele zile ar fi apărut și niște vânători. Cum i se cam făcuse foame, Hector luă decizia să pescuiască împreună cu grupul de egrete și cormorani și avu noroc. Prinse trei babuști, e drept micuți, dar care care-i astâmpărară foamea. Lăsă în urma lui grupul de cormorani și egrete și porni din nou la drum, doar că după ce bătu din aripi de câteva ori realiză că este obosit și ud iar zborul deveni mai dificil, așa că hotărî să ia o pauză pentru a-și usuca penele. Tânjea să se usuce cocoțat pe o ramură de salcie albă, cu aripile larg întinse la soare iar penele maronii care-l făceau să pară nătărău să se transforme în sfârșit și să devină negricioase cu sclipirea aceea verzuie, metalică ca a fraților lui mai mari!

Obosit, se opri din visare și cercetă zona cu atenție. Nu găsi niciun trunchi de copac sau piatră pe care să se refugieze așa că luă decizia să se îndrepte către Zăvoiul Alb despre care îi pomenise bunicul lui înainte de plecarea în călătorie. Urcă malul și în loc de sălcii albe găsi doar salcâmi mici cu flori mov și cenușeri cu frunze urât mirositoare. Nici urmă de sălcii și Zăvoiul Alb, iar în copacii de aici nu se putea sta! Era un zăvoi de arbori străini, de care auzise vag la școală. Îl numi Zavoiul Mov!

După spusele bunicului, Zăvoiul Alb fusese raiul păsărilor înainte ca toată puzderia de case să fie construită în apropiere, pe mal. Numeroasele sălcii și plopi albi găzduiseră în trecut sute de păsări care își construiau cuiburile pe ramuri sau pe sol, în vegetația deasă. Numai că la un moment dat oamenii care se mutaseră în casele din apropierea Zăvoiului Alb, au tăiat o parte din sălcii și au plantat salcâmi pitici care aveau flori de culoare violet și cenușeri, ale căror frunze căpătau toamna o culoare galbenă. Aceste plante erau într-adevăr, frumoase, dar s-au dovedit a fi niște ucigașe: se înmulțeau rapid și alungau încet încet cât mai departe de mal, sălciile albe iubitoare de apă până când acestea au dispărut de tot. Odată cu ele au plecat și păsările care nu puteau să-și facă cuib în crengile subțiri ale noilor arbori. În plus, pe lângă casele de pe mal era în permananență forfotă iar pe apă bărcile cu motoare zgomotoase tăiau apa și speriau orice pasăre care mai cuteza să plutească pe apa. Nici peștilor nu le mai plăcea acolo. Și ei au trebuit să-și mute casele.

Hector și-a amintit că doamna profesoară Lișiță le-a explicat că de vină sunt oamenii: tot ce foloseau în casele răsărite pe mal, apa de la bucătărie, de la baie, săpunuri, detergenți de corp, de vase, de haine, frumos mirositoare dar toxice pentru natură, erau trimise prin conducte direct în râu. Toate aceste otrăveau apa iar plantele bune mureau. Rezistau și se înmulțeau doar cele care nu foloseau nimănui. Și se tot înmulțeau până ce croșetau un covor deasupra apei, de nici razele soarelui nu mai puteau pătrunde prin el. Oxigenul din apă se împuțina iar peștii care nu apucaseră să-și mute casele mureau. Eutrofizare, își spuse Hector trist, în gând amintindu-și lecția de Geografie a doamnei profesoare Lișiță.

Reuși cu greu să găsească un loc pe mal, între niște tulpini de stuf. Nu avea de gând să zăbovească prea mult. Se odihni puțin, își uscă penele maronii și plecă mai departe. Nici nu înotă el bine, că nimeri într-un golf micuț și liniștit doar că pe apă pluteau o sumedenie de sticle de plastic. Un alt covor! își spuse el…din plastic! Era destul de greu să plutești sau să te scufunzi printre ele. Oare de ce le aruncă oamenii, la ce or folosi pe apă? se întrebă Hector care încerca sa-și croiască drum printre sticlele din plastic.

Ar fi mai bine dacă ai zbura! În zona asta se adună multe sticle de plastic! Oamenii care locuiesc lângă Zăvoiul Mov preferă să le arunce în apă decât să le adune în containere, iar puii nesupravegheați înghit uneori dopurile colorate ale sticlelor, dându-le bătaie de cap părinților lor. Sunt foarte periculoase pentru noi!, spuse Cărămizel, un rățoi roșu, cu ochii albi și pene roșiatice.

Urmează-mă, am să te conduc afară din Mlaștina de plastic, altfel vei întârzia prea mult, spuse Cărămizel, iar Hector hotărî că este mai bine să-l asculte.

Își deschise larg aripile și îl urmă în zbor pe rățoiul binevoitor. De sus avea o altă perspectivă asupra mlaștinei cu sticle de plastic. Erau destul de multe, înghesuite înspre mal, pe o suprafață mare. Multe dintre sticle erau prinse între tulpinile de papură ale căror frunze se înălțau ca niște săbii spre cer, învinse de invazia de plastic.

Hector zbura în paralel cu rățoiul roșu cu ochi albi. Travesară micul golf plin de sticle si ajunseră într-o zonă ce urmărea malul râului și care părea numai bună pentru pescuit.

În zona asta pescarii și-au întins plasele și nu au mai venit să le strângă! Să fii cu băgare de seamă la întoarcere, evită cât poți să pescuiești sau să plutești în zona asta. Te poți agăța oricând în ele! Câțiva rățoi ai suratelor mele dar și cormorani au pierit aici! spuse cu tristețe în glas Cărămizel. Se îndepărtară de mal ca să depășească zona în care zăceau la întâmplare plase de pescuit abandonate și aterizară cu bine pe ostrovul din mijlocul apei.

Aici locuiesc eu spuse Cărămizel și arătă înspre grupul de sălcii albe și covorul stuf. Tot aici pe ostrov s-au mutat și cormoranii din Zăvoiul Mov, cel cu arbori invazivi! Ei mai aruncă câte o privire la cuiburile noastre, când noi migrăm.

– Îți mulțumesc din suflet pentru ajutorul și sfaturile tale domnule rățoi!

Cărămizel îl salută cu aripa ridicată și intră în scorbura din salcia albă, bătrână, de unde răsunară măcănituri de bucurie: bobocii mici și pufoși, copii lui Cărămizel se bucurau gălăgios de venirea lui acasă.

Hector plecă mai departe la drum. Nu trebuia să mai fie mult până la Balta Mare așa că se pregăti a-și întinde aripile pentru a parcurge ultima porțiune în zbor. Ar fi ajuns mult mai repede traversând zona plină de stuf. Poc ! poc! răsună din stuf. Mai multe păsări zburară speriate care încotro. Oare ce zgomot să mai fie și ăsta? Ce-i zarva asta? se întrebă Hector. Tocmai atunci, o lebădă grațioasă veni repede spre el.

– Vino cu mine să ne ascundem! Astăzi au venit vânătorii, toată dimineața ne-au speriat!

Hector se grăbi să urmeze lebăda care plutea grăbită pe un canal îngust, înconjurat de stuf. Între timp zgomotul de pușcă încetă. Din depărtare se auzi huruind un zgomot de barcă cu motor. Pentru o vreme se făcu liniște, așa că lebăda îi explică lui Hector că an de an în această perioadă, vânătorii cu puștile lor zgomotoase creau haos pe baltă. Zgomotul bărcii se auzi din nou, doar că acum se îndepărta încet încet. Gata, au plecat, putem răsufla ușurați! Era o liniște apăsătoare pe baltă, păsările nu îndrăzneau încă să-și facă apariția. Stăteau pitite în stuf, doar sus, în înaltul cerului se vedea planând un vultur codalb. Cu siguranță pericolul trecu. Hector mai zăbovi preț de o clipă cu doamna lebădă, apoi plecă mai departe mulțumindu-i pentru ajutor. Ieși din stuf și se uită în zare … mai avea puțin până la destinație.

Clămpănel, un bărzoi cu pene negre scânteietoare și ciocul roșu își arcui gâtul lung, își lăsă ciocul pe spate și clămpăni din cioc de câteva ori iar apoi se oferi să-l însoțească până la Balta Mare. Locuia și el acolo așa că ultima porțiune din drum o străbătură împreună. Pluteau pe curenții de aer de deasupra bălții.

Balta era atât de mare încât părea nesfârșită iar cerul azuriu se oglindea în ea. Peisajul era mirific. Clămpănel începu să-i explice lui Hector cât de importantă este această baltă

Balta Mare e casă pentru multe animale: pești, broaște, păsări, mamifere și insecte și îi arătătă mulțimea de sălcii, frasini, plopi albi și negri de mal ce o străjuiau ca niște soldați devotați.

Se îndreptară într-acolo și zburară mai jos pentru ca bărzoiul să-i poată arăta păsările ce forfoteau în cuiburile lor. Rațe fel de fel pluteau pe apă scormonind nămolul cu ciocurile lor colorate în căutarea larvelor gustoase de insecte. Părinții prindeau peștișori sau gâze și duceau hrana pentru cei mai mici care nu știau încă să zboare. Aceștia, așteptau gălăgioși cu ciocurile larg deschise pe când cei mari, mai curajoși țopăiau pe margine cuiburilor tăind aerul cu bătăi dese de aripi în încercarea de a dovedi ca erau gata de zbor.

– Balta Mare este o zonă umedă foarte importantă pentru păsările migratoare ca mine. Aici găsim locuri de odihnă pește și broaște din belșug din primăvară până în toamnă. Aici depunem ouă, ne creștem puii și îi pregătim pentru migrația de toamnă spre zonele calde.

– Dacă oamenii nu ar fi hotărât ca Balta Mare să fie zonă umedă protejată, probabil că toți copacii de pe maluri ar fi fost tăiați iar noi am fi fost nevoiți să plecăm departe, în căutarea altor zone în care să ne construim case.

– Da, la fel cum s-a întâmplat cu păsările din Zăvoiul Alb! exclamă Hector, amintindu-și de povestea păsărilor din Zăvoiul Alb, care migraseră în Balta Mare. Clămpănel dădu înțelept din cap iar apoi își îndreptă aripa către malurile pline de sălcii și vegetație.

– Vezi tu, vegetația de pe maluri nu este importantă doar pentru că ne oferă nouă păsărilor, case. Ea protejează malurile de eroziunea valurilor, iar împreună cu solul filtrează și purifică elementele care poluează apa!

– Asta înseamnă că oamenii ar trebui să dea o mână de ajutor naturii și nu mai evacueze apele menajere direct în râu sau să arunce sticle de plastic pe unde se nimerește! spuse Hector.

Clămpănel dădu aprobator din cap și arătă cu aripa spre dreapta unde era o zonă mlăștinoasă, plină de stuf.

– În lunile ploioase în special primăvara și toamna atunci când nivelul râului crește, mlaștina absorbe toată apa în exces – exact ca un burete. Dacă zona asta mlăștinoasă nu ar fi existat, râul putea oricând să dea pe dinafară și să inunde tot în jur, inclusiv zonele locuite de oameni și terenurile agricole care le asigură hrana!

Hector era încântat. Aflase atât de multe informații importante despre Balta Mare și importanța zonelor umede de la domnul Clămpănel.

După ce mai planară deasupra mlaștinii bărzoiul Clămpănel îl conduse pe Hector la salcia argintie de pe strada Sălciilor nr. 123, acolo unde își aveau cuiburile părinții lui Tăciunel.

Venirea lui a creat o hărmălaie de nedescris. Cu mic cu mare, forfotind în salcia argintie au venit cu toții să-l îmbrățișeze și să-l felicite pentru prima lui călătorie de unul singur. Hector, zăbovi cu ei preț de câteva ore, timp în care le povesti cu lux de amănunte peripețiile prin care trecu, pescuiră împreună ca să nu facă drumul de întoarcere cu stomacul gol iar Tăciunel se oferi să-i împrumute cartea despre zone umede. Dar supriză, Hector îl refuză:

– Nu mai am nevoie de carte! Această călătorie m-a învățat cât de importante sunt zonele umede pentru noi toți: plante, animale și oameni!

Hector privi către soare și gândi că era era timpul să se întoarcă acasă așa ca își luă la revedere de la toți, apoi își întinse larg aripile și porni la drum. Mai făcu un ocol deasupra salciei argintii de pe Sălciilor nr. 123 și încet încet lăsă în spate minunata lume a Bălții Mari. Decise ca drumul de întorcere să-l facă în zbor, asta ca să evite eventuale peripeții, mai cu seamă că soarele începea să coboare de pe cer. Îi promisese mamei lui, Doamna Cormoran ca va fi sosit acasă înainte de apusul soarelui. Urmări firul râului, trecând în grabă pe deasupra zonei unde se ascunsese de dimineață de vânătorii cu puștile lor zgomotoase. Trecu peste ostrovul unde locuia Cărămizel, rățoiul roșu cu ochi albi împreună cu numeroasa lui familie. Zări de sus și plasele abandonate ale pescarilor apoi lăsă în urmă zona cu sticle de plastic și golful în care plutea covorul de sticle și plante acvatice invazive situat în apropierea caselor nou construite.

Ajunse și în zona zăvoiului cu salcâm pitic și cenușer care înlocuise Zavoiul Alb cu sălcii. Era deja aproape de casă, nu se mai simțea încordat ci doar puțin obosit. Pescarii nu se mai vedeau nici ei pe mal. Plecaseră acasă așa că Hector coborî pe apă și înotă pe lângă mal. Intră în stuf unde îl zări pe broscoiul Șosețel tolănit, lenevind cu burta în sus sub o tufă de rogoz de baltă. Acesta, leneș, orâcăi slab și ridică un picioruș în semn de salut și adormi neîntors.

Cu siguranță iar a mâncat prea mult, își spuse Hector în gând și îl lăsă pe Șosețel în urmă. Trecu prin centru, pe lângă biblioteca mare din plopul alb unde bibliotecarul Fonfănel stingea luminile pregătindu-se și el de plecare. Cartierul Cormoranilor era la o aruncătură de băț. Hector a ajuns în sfârșit acasă unde doamna Cormoran pregătea cina: pește proaspăt adus de domnul Cormoran.

Ai venit la timp pentru masa de seară dragul meu! În salcia bătrână se creă o zarvă de nedescris când toată familia prinse de veste că Hector se întorse din călătoria lui solitară și se adunară cu toții în jurul lui.

Mama îl învălui pe Hector cu aripa dreaptă, mândră și ușurată că fiul ei se întorsese teafăr acasă. Bucuros că a aflat atât de multe lucruri despre zonele umede, se așeză împreună cu familia la masă și începu să le povestească toate câte văzuse în călătoria sa spre Balta Mare căscară ochii mari cu toții la vorbele lui Hector convinși că acesta se va descurca foarte bine la școală.

Se lăsase întunericul dar forfota nu înceta niciodată în Balta Mică. Stârci de noapte, rațe roșii, egrete, ieșeau la pescuit vegheate de lumina scânteietoare a stelelor într-un orăcăit infernal de broaște. Hector căzu frânt de oboseală și adormi cu gândul la penele negricioase cu sclipiri metalice pe care urma să le îmbrace la aniversarea lui de 1 an.

Povestea Cormoranului Hector a realizată în cadrul programului LIFE Nature, proiectul LIFE10 NAT/RO/740 – Îmbunătățirea statutului de conservare al speciilor și habitatelor prioritare din zona umedă Porțile de Fier, http://cormoran.portiledefier.ro/.
Materialul e realizat în cadrul campaniei pentru creșterea gradului de conștientizare în ceea ce privește conservarea biodiversității și a zonelor umede.
121 Shares

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi făcută publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

„Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care l-au primit fetele de la Iepuras, este o carte frumos ilustrata si colorata, realizata in intregime de romani, in Romania.”

Citește întregul testimonial pe www.meseriadeparinte.ro

Ana Maria Mitruș

„Recomand cu încredere și căldură această carte destinată îmbunătățirii și consolidării relației părinte-copil. Exercițiile propuse stimulează apropierea autentică și elaborarea unei baze de siguranță, repere fundamentale în creșterea și educarea unor copii sănătoși emoțional și conectați cu ei înșiși și cu ceilalți. „

„Am citit povestea „Misterul din podul casei”, este o cartea tare bună! Mi-au plăcut ilustrațiile, calitatea foii folosite, coperta, iar povestea în sine m-a facut să merg să imi cumpăr dulciuri! Aventurile sunt pur și simplu dulci! Cuvântul dexteritate trebuie înclocuit cumva întrucât este destul de greu pentru cei mici. Povestea este superbă și vă sfătuiesc să vindeți cartea împreună cu niște dulciuri că sigur cititorul sau ascultătorul va avea nevoie de ele.”