Clasa domnului Cecil

Clasa domnului Cecil

de Valeria Costişanu

    Povestea Clasa domnului Cecil a obţinut locul II la Concursul literar „Inteligenţe multiple”, inspirat de teoria cu acelaşi nume elaborată de Howard Gardner, organizat de Editura Cutiuţa cu poveşti. Autorii au fost rugaţi să explice/integreze manifestarea inteligenţei existenţiale (capacitatea de a fi reflexiv asupra vieţii, de a manifesta curiozitate asupra semnificaţiei existenţei umane) într-o poveste dedicată copiilor cu vârste cuprinse între 6 şi 10 ani.

    Clasa domnului Cecil prezintă cu claritatate, deşi în ansamblu, teoria „Inteligenţelor multiple”. Fiecare dintre noi am cunoscut frustarea şi disconfortul create de o sarcină pe care am simţit că nu am îndeplinit-o cu succes şi nu ne-am putut explica motivul. Povestea Valeriei Costişanu expune sincer, cu ajutorul exemplelor, cauzele neliniştilor noastre şi cheia alungării lor. Personajele poveştii sunt creionate cu sensibilitate, conducând la construirea unor caractere vulnerabile, încercate de sentimente puternice, cu care putem relaţiona la nivel individual. Ne bucurăm nespus că vă putem prezenta o poveste care poate constitui un minunat punct de pornire în explicarea teoriei inteligenţelor multiple copiilor.

Clasa domnului Cecil

    În pădure răsunau glasurile elevilor care se îndreptau spre şcoală. Somnoroşi, îşi purtau ghiozdănelele în spate şi pacheţelele cu mâncare la braţ. În curând aveau să înceapă cursurile, şi învăţătorii să îşi cheme elevii în clasă. Olie, bufniţoiul, se învârtea de zor. Prin tufişuri, după scorburi, în curtea şcolii, pe terenul de joacă, părea că îşi caută ceva foarte important. Cei doi ursuleţi, frăţiorii Tina şi Bernard, îl salutară în cor pe Olie, intrând apoi în clasă:

    – Bună dimineaţa!

   În prima bancă, locurile erau deja ocupate de Didi şi Foxi care vorbeau şi chicoteau în gura mare. Didi, răţuşca, şi Foxi, vulpiţa, erau cele mai bune prietene încă din clasa întâi şi chiar de atunci stăteau în aceeaşi bancă.

    Uşa se deschise şi înăuntru sări cu voie bună Freud, broscoiul:

   - Bună dimineaţa, tuturor! şi se îndreptă spre banca lui, fluierând voios.

   Când dori să se aşeze, ceva de pe bancă îl făcu să sară în sus şi să ţipe speriat. Era Cameron, cameleonul, care se camuflase iarăşi! Cameron începu să râdă în gura mare urmat şi de ceilalţi colegi, numai Freud încă mai răsufla speriat în urma farsei.

    Afară, aveau să se strângă şi ultimii şcolari. Caspar venea cu un ghiozdan mare în spate din care ieşeau frunze de toate formele şi mărimile, într-o mână ţinând o frunză de o culoare nemaivăzută. Când îl observă pe Olie, bufniţoiul, în curtea şcoli, fugi spre el:

   - Hei, Olie! Ia uite ce am găsit!

   Olie îşi ridică capul din scorbura prin care căuta şi se apropie de castorul Caspar. Acesta îi arătă frunza, apoi începu să îi povestească despre ea.

   - Am găsit această frunză de stejar în spatele şcolii. Am de gând să o adaug la colecţia mea de frunze, spuse acesta dintr-o răsuflare şi dându-şi ghiozdanul jos scoase o carte mare din el. Uite câte frunze am strâns până acum, continuă el. Una de castan, una de nuc, una roşie de stejar, una galbenă, acum o s-o pun şi pe asta cărămizie… Când Olie văzu cartea pe care castorul o ţinea în mână, îngălbenise. Penele i se înfoiaseră pe cap şi ochelarii îi alunecară în jos pe nas.

    – Ca-car-cartea m-m-mea de matemati-ti-căăă!

   Caspar aprobă vesel din cap şi explică:

   - Da, am găsit-o în bancă! Şi când am văzut cât de groasă e, m-am gândit că e perfectă pentru frunzele mele care vor sta la presat. Olie se zbârli şi mai tare când văzu cum câteva pagini ale cărţii se murdăriseră din cauza frunzelor colorate.

   - Ca-ca-caspaaar! strigă acesta şi îi înşfăcă cartea din mâini. Mi-am căutat cartea de matematică toată dimineaţa! adăugă el, în timp ce o ştergea cu grijă de petele galbene.

   Clopoţelul sună, iar asta însemna că orele vor începe numaidecât. Ultimii elevi intrară în clase şi îşi ocupară locurile. Didi şi Foxi vorbeau acum mai încet, iar când domnul Cecil intră în clasă, opriră conversaţia.

   - Bună ziua, elevi! îi salută domnul învăţător şi deschise catalogul pentru a face prezenţa.

   Fiecare răspundea după ce îşi auzea strigat numele: Didi, Olie, Freud, Cameron, Caspar, Foxi, Tina, Bernard… Arnold! Lipsea Arnold! Broasca ţestoasă, Arnold, mai mereu ajungea printre ultimii. Mereu întârzia, deşi se grăbea cât putea el. Uneori pleca chiar cu o oră mai devreme de acasă pentru a ajunge la timp la şcoală, dar oricât se străduia de mult, niciodată nu putea ajunge la fel de repede precum Foxi, vulpiţa, care era prima în clasă. Aceasta era cea mai rapidă din şcoală, şi îi lua foarte puţin timp ca să ajungă oriunde dorea. Sărea foarte repede şi se mişca mai iute ca oricine din toată pădurea, de aceea ea nu putea înţelege cum cineva se poate mişca atât de greu.

   Domnul învăţător oftă şi începu lecţiile fără Arnold:

   - Bine, copii. Astăzi vreau să vă ascult la temele pe care le-aţi avut pentru acasă, iar apoi vreau să vă predau o lecţie nouă. Începem cu tine, Didi, ce ai avut de pregătit pentru astăzi? Răţuşca Didi se ridică şi îi răspunse cu un glas cam stins, lucru neobişnuit pentru ea care avea o voce zglobie:

   - Eu pentru astăzi am avut de pregătit o descriere personală… despre punctele mele tari şi slabe.

   - Ce uşooor! se scăpă ursul Bernard să spună, dar îşi acoperi repede gura cu mâna, căci domnul Cecil privi spre el.

   Didi, răţuşca, se simţea acum intimidată. Nu prea ştiuse să îşi facă tema şi nu ştia ce să scrie despre propria persoană:

   - Eu cred că sunt o persoană veselă… îmi place mult să vorbesc cu prietenii, să le povestesc ore în şir despre lucrurile pe care le-am citit, îmi place să citesc… îmi plac poveştile frumoase… Didi se întrerupse, asta era tot ce scrisese în temă. Domul Cecil o oprise căci răţuşca nu ştia ce să mai spună.

   - Didi, nu te-ai descurcat prea bine la tema aceasta, spuse domnul învăţător întristat, dar apoi îi zâmbi acesteia, pentru a o încuraja să facă mai bine data viitoare. Didi se aşeză, iar domnul Cecil îl strigă pe Olie să îşi prezinte tema. Olie se ridică în picioare şi, aranjându-şi ochelarii pe ochi, spuse:

   - Eu am avut ca temă de scris pe caietul de muzică notele şi de învăţat pe de rost cântecul „Un elefant se legăna”, spuse acesta tânguit. Domnul Cecil îl privea cu mare atenţie. Bufniţoiul Olie îşi drese glasul şi începu încet: „Un elefant…”, „…se legăna…”, „…p-pe o pâ-pâ-pânză de pa-pa…” şi dintr-o dată glasul îi pierise, căci toată clasa începuse să râdă în gura mare, iar râsul lui Freud, broscoiul, se auzea cel mai tare. Olie se zbârli iar tot, şi era roşu la faţă. Tot cântecul se auzi ca un ciocănit gros în perete, fără nicio sonoritate.

   Domnul învăţător îl lăsă pe Olie să se aşeze, căci era tot transpirat şi gâtuit de emoţii, apoi linişti clasa şi mai ales pe Freud, făcându-i semn că e rândul lui să îşi prezinte tema.

   Freud tăcu brusc şi înghiţi în sec, căci el avusese ca temă să înveţe scăderile cu trecere peste ordin.

   - 560-293, spuse domnul Cecil către broscoiul Freud. Acesta începu să calculeze în minte, dar toate cifrele se amestecau între ele. Olie ştia răspunsul acum şi ridica mâna vioi. Domnul învăţător îl privea direct pe Freud, însă văzând că nu ştie să răspundă îi puse altă întrebare: 300-149. Freud plecă iar capul în pământ, căutând răspunsul. Capul broscoiului se învârtea în loc, iar răspunsul nu îi venea în minte. La a treia scădere pe care domnul Cecil i-o spuse acestuia, Freud începu deja să transpire. Nu avea nicio şansă. I se înmuiaseră picioarele, iar privirea fixă a domnului învăţător îl neliniştea şi mai mult. Domnul Cecil dădu din cap şi broscoiul luă loc în bancă.

   Cameleonul Cameron se ridică în picioare căci era rândul său să prezinte ce avu de pregătit pentru acasă. El trebuia să facă mişcări de gimnastică. Ieşi din bancă şi se îndreptă spre curtea şcolii însoţit de domnul învăţător şi ceilalţi colegi. Pe terenul de sport, acesta se poziţionă pe linia de start şi, la semnalul domnului Cecil, începu să alerge o tură de teren, urmând să sară peste trei buturugi, iar apoi să facă o rostogolire. Însă când ajunsese în dreptul buturugii, se împiedică şi se rostogoli prin iarbă până dădu cu capul de un copac. Foxi nu se putu abţine să nu scoată un chicotit, amuzată fiind de întâmplare. Cameron se transformă repede în culorile copacului, camuflându-se în nuanţe maronii. Nu i se mai puteau distinge decât ochii. Nici de tema lui de acasă domnul Cecil nu era prea încântat, dar îl ajută pe cameleon să se ridice şi să se şteargă.

   Când urmă rândul lui Foxi, domnul Cecil îi dăduse un bloc de desen şi o puse să deseneze un peisaj din pădure. Vulpiţa se chinui mult să creioneze un loc din frunziş, îşi mută locul şi şterse cu radiera mai tot ce desenase. Într-un sfârşit, rupse foaia din blocul de desen şi i-o arătă domnului învăţător. Domnul Cecil o privi curios şi o rugă pe Foxi să explice ce vedea acolo:

   - Păi… nişte frunze, o crenguţă… nori, zise aceasta timidă.

   Când Cameron văzu norii desenaţi de vulpiţă, care semănau mai mult cu nişte oi de culoare galbenă, începu să râdă cu poftă, tăvălindu-se prin iarbă şi luând culoarea acesteia.

   Urmă rândul Tinei. Ursoaica trebuia să găsească trei tipuri diferite de frunze şi de insecte şi să le recunoască. Domnul Cecil îi învăţase la ora de biologie cum arată diferitele frunze şi insecte, însă Tina nu prea înţelesese care e treaba cu aceste plante şi vietăţi de prin pădure şi de pe sub pietre. Ursoaica găsi repede nişte frunze şi veni la domnul Cecil cu ele. Mai descoperi nişte furnici sub o pietricică, şi le apucă între degete. Până să le vadă domnul învăţător, două furnici o pişcaseră şi îi alunecaseră printre degete.

   - Tina, dar frunzele astea două sunt asemănătoare, spuse domnul Cecil.

   Sunt una şi aceeaşi plantă.

   Iar Caspar, castorul, nici nu îl mai lăsă pe domnul Cecil să îşi termine propoziţia, că strigase încrezător:

   - Sunt urzici!

   Dar era prea târziu căci pe Tina începuseră deja să o pişte şi să o înţepe. Aceasta le aruncă şi începu să ţipe în gura mare de durere.

   Domnul Cecil îi invită pe elevi în clasă, iar Tinei îi dădu un unguent pentru pişcături.

   - Caspar, care a fost tema ta? îl întrebă domnul Cecil.

   Acesta se ridică în picioare, îşi deschise caietul şi rosti:

   - Faceţi o compunere despre doi prieteni, evidenţiind trăsăturile pe care aceştia le au în comun, arătând diferenţele dintre ei şi justificaţi modurile lor de gândire. Castorul făcu o pauză şi trase adânc aer în piept. Cei doi prieteni despre care am scris sunt Olie şi Bernard, spuse acesta şi făcu iar o pauză. Olie este prietenul meu din clasa întâi… iar Bernard este vecinul meu. Caspar se scărpină în cap. Olie are penele de culoare gri şi maro, iar Bernard este un urs brun. Castorului îi era greu să descrie relaţiile dintre cei din jurul lui, nu ştia prea multe despre aceste aspecte. Numai dacă ar fi trebuit să descrie care sunt diferenţele dintre un con de brad şi frunzele unui stejar! Da, despre asta ar fi putut scrie o pagină întreagă! Domnul Cecil îl lăsă pe Caspar să se aşeze.

   Era rândul lui Bernard. Acesta se ridică din bancă.

   - Eu am avut de făcut o compunere despre toamnă. Ursuleţul se îndreptă ezitând spre catedra domnului învăţător şi îi dădu compunerea. Domnul Cecil o luă tăcut şi începu să citească ce scrie. Bernard îşi plecă privirile şi aştepta emoţionat.

   - Bernard, dar ce ai scris tu e prea puţin, spuse domnul învăţător după ce terminase lectura. Unde ai scris tu despre natură, despre frunzele care cad, copacii care se veştejesc? Ursuleţul se bâlbâi şi dădu din umeri.

   Dintr-o dată clopoţelul sună, iar domnul Cecil îi anunţă că pot ieşi în pauză. Elevii erau cam abătuţi. Ştiau că domnul învăţător nu e mulţumit de temele lor de acasă, dar fiecare făcuse tot ce putuse. Pauza nu mai era la fel de veselă, nici chiar Didi şi Foxi nu mai erau aşa de vorbăreţe.

   După ce pauza se termină, domnul Cecil îi chemă pe elevi în clasă şi începu lecţia:

   - Astăzi vreau să vă vorbesc despre inteligenţă. Fiecare om este inteligent, şi fiecare elev din clasa aceasta este inteligent. Şcolarii îl priveau nedumeriţi. Dar niciunul din ei nu îşi îndeplinise sarcinile bine, cum puteau să fie inteligenţi? se întreba fiecare elev. Inteligenţa este un dar, un talent pe care îl avem fiecare. O înclinaţie. Fiecare avem câte un dar într-un anumit domeniu:

  1. Lingvistic, adică ne pasionează limba noastră şi cuvintele pe care aceasta le are, compunerile şi textele pe care le putem face;
  2. Logico-matematic, adică ne place să ordonăm lucrurile şi reuşim să facem calcule cu uşurinţă;
  3. Muzical, adică avem o înclinaţie spre cântece şi sunete de tot felul;
  4. Vizual, adică avem o reprezentare bună a imaginilor, peisajelor, culorilor;
  5. Naturalist, adică al mediului înconjurător, al fiinţelor, plantelor de lângă noi;
  6. Chinestezic, adică al mişcărilor, ceea ce înseamnă că avem o coordonare bună;
  7. Interpersonal, adică al relaţiilor dintre persoanele din jurul nostru, al felului în care acţionează ele;
  8. Intrapersonal, prin care ne cunoaştem mai bine pe noi şi să ne dăm seama de calităţile şi defectele noastre…

    Dintr-o dată uşa se deschise cu zgomot, iar în prag apăru Arnold gâfâind zgomotos şi transpirat din cap până în picioare. Domnul Cecil îi zâmbi şi îi făcu semn să se aşeze în bancă. Broasca ţestoasă, Arnold, îşi târî picioarele într-acolo şi căzu obosit pe scaun. Domnul învăţător continuă lecţia:

   - Ultimul domeniu al inteligenţei, dar nu cel din urmă, este cel existenţial. Cei care au acest dar obişnuiesc să îşi pună întrebări despre toate lucrurile, şi ce înseamnă acestea. Despre felul în care lucrurile se întâmplă şi cum le pot aranja.

   Domnul Cecil văzu că elevii erau nedumeriţi şi că nu prea au înţeles despre ce e vorba, aşa că îşi drese glasul şi continuă:

   - Este normal ca unii din noi să nu ne putem căţăra într-un copac din două mişcări sau alerga în cinci minute de acasă până la şcoală. Arnold căscă ochii la domnul învăţător şi ciuli urechile. Parcă îi citise gândurile! La fel cum e normal să nu putem face o scădere în câteva secunde. Dar asta nu înseamnă că nu suntem inteligenţi. Făcu o pauză şi îi privi pe toţi cu un zâmbet înţelegător pe faţă. Trebuie doar să descoperim în ce domeniu suntem într-adevăr pricepuţi.

   După ce orele se terminaseră, elevii îşi adunaseră cărţile şi ghiozdanele şi plecară spre casele lor. Singurul care era foarte încrezător şi fericit era Arnold. Simţea că lecţia de astăzi era special făcută pentru el, că domnul Cecil ar fi vrut să îi spună lui ceva. Dar ce anume? Oare colegii lui îşi puneau aceleaşi întrebări?

   Arnold nu dormi toată noaptea. A doua zi îşi făcu ghiozdanul şi plecă în zori spre şcoală. Tot drumul se gândise la ceea ce învăţase cu o zi înainte. Când ajunsese în incinta şcolii, dadu nas în nas cu Foxi, vulpiţa, care ajunsese în acelaşi timp la şcoală. Când aceasta văzu că Arnold ajunsese primul, căscă ochii de mirare.

   - Bună dimineaţa! se salutară cei doi şi se aşezară în bănci, aşteptându-i pe ceilalţi colegi să ajungă.

   Cu timpul, băncile se umplură, iar domnul Cecil intră în clasă când clopoţelul sună. Zâmbi când îl văzu pe Arnold în clasă la timp, apoi făcu prezenţa. Fiecare elev era acolo, deci era timpul să vadă temele pentru acasă. Didi, răţuşca, se ridică în picioare.
– Didi, ai reuşit să îţi faci descrierea personală mai bine de data asta? o întrebă domnul învăţător. Răţuşca plecă privirea şi dădu din cap. Domnul învăţător oftă şi îi făcu semn să stea jos.

   Era rândul lui Olie. Acesta se ridică şi începuse deja să înghită în sec.

   Arnold bătu cu mâna în bancă. Asta era! Domnul Cecil îl privi curios. Arnold ridică mâna şi spuse:

   - Domnule învăţător, ştiu eu de ce nu a putut Didi să îşi facă tema! Lui Arnold îi sclipeau ochii.

   - Ştii?! întrebă răţuşca uimită.

   Domnul Cecil privi broasca ţestoasă cu un zâmbet larg pe faţă.

   - Da! Pentru că Didi are inteligenţă lingvistică! spuse Arnold pe nerăsuflate. Poate nu se pricepe să facă o descriere a propriei persoane, dar sigur ar putea foarte bine să facă o compunere frumoasă despre toamnă.

   Didi se lumină la faţă şi dădu din cap:

   - Aşa este, chiar aş putea!

   Arnold continuă:

   - La fel şi Olie! Nu poate foarte bine să cânte, dar ar putea să facă trei scăderi cu trecere peste ordin fără probleme. Pentru că el are inteligenţă matematică. Bufniţoiul dădu din cap:

   - Chi-chiar aşa e! Pot!

   - În schimb Freud, broscoiul, ar putea foarte bine să cânte „Un elefant se legăna”, pentru că el are inteligenţă muzicală, ritmică. Freud dădu din cap şi începu să fredoneze vesel pentru a le arăta şi celorlalţi că aşa este. Iar Cameron, continuă Arnold, nu poate să sară peste trei buturugi, pentru că el are inteligenţă vizuală; ar putea foarte bine să distingă culorile frunzelor, ale copacilor, să deseneze cerul albastru şi să descrie pădurea. Iar Caspar ştie toate frunzele din pădurea asta! Are o colecţie întreagă şi poate să le distingă, pentru că are inteligenţă naturalistă.

   - Aşa e, strigă îmbufnat Olie! Mi-a folosit cartea de matematică ca ierbar.

   - Iar Foxi poate nu se pricepe să descrie culorile şi peisajul pe care îl vede, dar cu siguranţă poate alerga foarte repede, poate sări peste obstacole, şi se poate rostogoli foarte iute, pentru că are inteligenţă chinestezică. Tina, ursoaica, poate nu ştie cum arată o urzică, dar ea reuşeşte foarte bine să îi înţeleagă pe ceilalţi. Tina este empatică, îşi ascultă colegii când au probleme şi ar putea foarte bine să facă descrierea a doi prieteni, punându-le în evidenţă calităţile, pentru că ea are inteligenţă interpersonală. Ştiu şi de ce Bernard nu a reuşit să facă compunerea despre toamnă. Pentru că el are inteligenţă intrapersonală. Ursul Bernard ar putea foarte bine să facă descrierea propriei persoane, pentru că el îşi cunoaşte calităţile şi defectele.

    Arnold luă o gură mare de aer şi răsuflă. Toţi colegii se adunară în jurul lui şi îl priveau atenţi şi uimiţi de cele auzite. Dintr-o dată, broasca ţestoasă se întristă şi plecă capul:

   - Numai eu am rămas pe dinafară…

   - Nu e adevărat! spuse domnul Cecil şi se apropie de el. Tu ai inteligenţă existenţială. Ai înţeles sensul lucrurilor şi ţi-ai dat seama ce era în neregulă. Ai reuşit să le pui cap la cap şi să găseşti însemnătatea lecţiei pe care v-am predat-o. Bravo, sunt mândru de tine, Arnold! Domnul Cecil îi privi pe elevi cu un zâmbet larg pe faţă.

    Astăzi, toţi, nu numai Arnold, au învăţat o lecţie importantă în şcoala din pădure: fiecare elev are un dar şi este inteligent în felul lui.

Shares 30

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi făcută publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

„Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care l-au primit fetele de la Iepuras, este o carte frumos ilustrata si colorata, realizata in intregime de romani, in Romania.”

Citește întregul testimonial pe www.meseriadeparinte.ro

Ana Maria Mitruș

„Recomand cu încredere și căldură această carte destinată îmbunătățirii și consolidării relației părinte-copil. Exercițiile propuse stimulează apropierea autentică și elaborarea unei baze de siguranță, repere fundamentale în creșterea și educarea unor copii sănătoși emoțional și conectați cu ei înșiși și cu ceilalți. „

„Am citit povestea „Misterul din podul casei”, este o cartea tare bună! Mi-au plăcut ilustrațiile, calitatea foii folosite, coperta, iar povestea în sine m-a facut să merg să imi cumpăr dulciuri! Aventurile sunt pur și simplu dulci! Cuvântul dexteritate trebuie înclocuit cumva întrucât este destul de greu pentru cei mici. Povestea este superbă și vă sfătuiesc să vindeți cartea împreună cu niște dulciuri că sigur cititorul sau ascultătorul va avea nevoie de ele.”