Bucurie

Bucurie

de Diana-Mihaela Tenciu cu ilustrații de Ana Maria Condruz

   Obiective:

  • Anticiparea urmărilor pe care le poate avea manifestarea inadecvată a bucuriei.
  • Exprimarea bucuriei personale ţinând cont de starea emoţională şi de dorinţele celuilalt.

Pentru Ionela astăzi este ziua cea mare, aniversarea ei, la care s-a gândit întreaga săptămână. Petrecerea va începe în curând, prin urmare ea nu mai poate de nerăbdare. Urmează să primească multe cadouri, copiii îi vor cânta în cor „Mulţi ani trăiască!”, va sufla în lumânări, clar, va fi o zi minunată! Dar, staţi! Sună cineva la uşă.

Ionela se grăbeşte să deschidă.

– Lucaaa! strigă ea suficient de tare încât să o audă tot palierul.

Băieţelul îi întinse un buchet de flori şi un cadou frumos ambalat. Grăbită, Ionela le primi şi le puse pe bancheta din hol. Îl pupă zdravăn pe Luca şi îi dădu o îmbrăţişare sinceră, dar atât de puternică, încât acesta strânse din ochi şi de abia se abţinu să nu spună „Auu!”.

Apăru îndată şi mama Ionelei, care le sugeră copiilor să meargă în sufragerie, unde se pot juca, dacă vor dori, cu baloanele. Nici nu îşi termină vorba, că Ionela începu să sară pe loc de bucurie, din ce în ce mai intens, ca un arc. N-ar fi fost nicio problemă dacă ar fi purtat papucii de cameră, dar fiind încălţată cu pantofiorii, producea un zgomot supărător. Luca nu prea avea chef de sărit şi nici nu ar fi îndrăznit să facă asta, aşa că, în curând, îşi astupă urechile cu palmele.

– Hai, Luca, să mergem în sufragerie, zise ea, luându-l mai mult pe sus. Acesta se supuse, deşi nu îi plăcea purtarea colegei sale. „Şi la şcoală este veselă, dar azi parcă exagerează!”, îşi spuse în gând, uşor nemulţumit.

 Soneria se auzi din nou. Ionela alergă emoţionată să deschidă. Erau Mihai şi Teodora, alţi doi colegi. Îi îmbrăţişă şi pe ei tare, tare, încât Teodora chiar se necăji puţin, din cauza strânsorii neaşteptate.

 Curând ajunseră: Marina, Emanuel şi Elena, iar acum echipa era completă.

Foarte bucuroasă, Ionela le arătă câteva jucării, în timp ce mama încărca masa cu bunătăţi. Înainte de a se aşeza la masa, Ionela a făcut tot felul de piruete pe muzică, evidenţiindu-şi rochiţa primită de la buni. Elena a simţit cum invidia o vizitează, pentru un moment. Însă a uitat repede de rochiţă, spunându-şi că şi costumaşul ei este drăguţ.

Cât au servit din aperitive, sărbătorita a râs aproape continuu, deşi îi era cunoscut faptul că, în timp ce mâncăm, acest comportament trebuie evitat.

Ceilalţi copii zâmbeau la rândul lor şi se preocupau de mâncare, cu deosebirea că îşi stăpâneau mai bine bucuria. Dintre toţi, Marina era singura care urmărea petrecerea cu detaşare: privea, fără să spună ceva, iar de mâncat nu prea se hotăra. De la distanţă, mama Ionelei a observat chipul trist al fetiţei şi a rugat-o să vină puţin la ea, în bucătărie.

– Draga mea, te văd puţin abătută. Eşti bine? Te pot ajuta cu ceva?

– Canarul meu… apucă Marina să spună şi apoi urmă o pauză, după care îşi găsi puterea de a continua, cu ochii înlăcrimaţi, este foarte bolnăvior…

– Off, scumpa mea, îmi pare atât de rău, i se adresă doamna, privind-o cu multă căldură. Apreciez că ai venit la petrecerea Ionelei, având acasă această situaţie.

– Nu vreau să afle nimeni, s-ar întrista şi ceilalţi copii. O să merg la ei acum.

– Cum spui tu, Marina. Ma găseşti pe aici, dacă vrei să mai vorbim.

Fetiţa se întoarse la copii şi îşi propuse să se distreze şi ea, măcar puţin, desi gândul îi zbura iar şi iar la canarul său mult iubit.

În centrul atenţiei, Ionela vorbea mult, iar ceilalţi, ca să poată adăuga ceva, fie spuneau: „Vreau să zic şi eu ceva!”, „Stai puţin!”, fie îi făceau semne cu mâna.

Era cam gălăgie, dar păreau a fi în largul lor. Un singur pahar cu suc s-a răsturnat când Ionela a vrut să bată palma cu Emanuel, care se afla de cealaltă parte a mesei.

Cu toţii au aşteptat momentul tortului. Când mama i-a anunţat: „Pregătiţi-vă pentru tort!”, Ionela a înşfăcat teancul de şerveţele lăsat de mama în apropierea ei şi le-a dat drumul în aer. Copiii au râs, iar mama s-a abţinut cu greu să nu o certe.

S-a cântat „Mulţi ani trăiască!”, fiind de faţă şi tatăl Ionelei – care a făcut multe poze, i-a dat fetei un pupic, iar apoi s-a retras. Cât mama a mers până în bucătărie să aducă o spatulă pentru tort, Ionela nu a mai rezistat şi a marcat cu frişcă nasul fiecărui copil. Marina şi Luca s-au opus, dar tot nu au avut scăpare… Deşi erau supăraţi pe Ionelia, au reuşit să nu vocifereze chiar de ziua ei.

Mama însă a observat nemulţumirea celor doi copii. Anticipa o discuţie cu Ionela, care va avea loc probabil a doua zi.

Copiii au început să caute ceva. Semănau cu nişte şoricei. La un moment dat, Elena s-a oprit şi a spus dezamăgită:

– Degeaba căutăm altele, sunt toate împrăştiate pe covor…

Avea dreptate. Nu mai erau disponibile alte şerveţele festive.

Mama nu le-a sărit imediat în ajutor, fiind curioasă ce soluţie vor găsi. Se aşezaseră unul lângă altul pe canapea. Până şi Ionelei îi mai scăzuse entuziasmul. Arătau atât de hazliu!

– Ce să facem acum?

– Am în jachetă un pacheţel cu şerveţele uscate, spuse Elena. Ah!…nu mai sunt, le-am mutat aseară în rucsac…

– Pe mine mă gâdilă nasul! preciză Emanuel.

– Şi pe mine!

– Şi pe mine!

Marina şi Luca erau posomorâţi de-a binelea.

– Sper să nu ni se întărească frişca pe nas!

Auzind aceste cuvinte, Ionela se îngrijoră puţin. Pe un ton scăzut, le spuse:

– Îmi pare rău că am aruncat şerveţelele. M-am bucurat că urma tortul…Sper să nu vă certe părinţii voştri când vă vor vedea aşa…

Când discuţia a ajuns în acest punct, mama s-a apropiat. Calmă, le-a spus:

– A ne bucura este ceva minunat. Uneori însă, îi putem deranja pe ceilalţi, dacă ne exprimăm bucuria fără să ţinem cont şi de ei – adică de ceea ce vor, de felul în care se simt. De asemenea, este bine să ne gândim la posibilele urmări ale manifestărilor noastre. Zâmbi privindu-le năsucurile, convinsă că s-a făcut înţeleasă. Apoi, scoase din buzunar un pacheţel de şerveţele umede, iar copiii strigară într-un glas: „Uraaa!”. Tortul fu distribuit pe farfuriuţe şi consumat imediat.

În timp ce îşi ducea spre gură ultima linguriţă cu tort, Ionela se gândea: „Cam are dreptate mami. Nu sunt numai eu aici. Şi ceilalţi contează, chiar dacă nu este şi ziua lor.”

Diana-Mihaela Tenciu a conceput și un joculeț intitulat „Coșul cu bucurii” despre care puteți afla mai multe aici.

Please follow and like us:

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi făcută publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

“Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care l-au primit fetele de la Iepuras, este o carte frumos ilustrata si colorata, realizata in intregime de romani, in Romania.”

Citește întregul testimonial pe www.meseriadeparinte.ro

Please follow and like us:
Ana Maria Mitruș

“Recomand cu încredere și căldură această carte destinată îmbunătățirii și consolidării relației părinte-copil. Exercițiile propuse stimulează apropierea autentică și elaborarea unei baze de siguranță, repere fundamentale în creșterea și educarea unor copii sănătoși emoțional și conectați cu ei înșiși și cu ceilalți. “

Please follow and like us:

“Am citit povestea „Misterul din podul casei”, este o cartea tare bună! Mi-au plăcut ilustrațiile, calitatea foii folosite, coperta, iar povestea în sine m-a facut să merg să imi cumpăr dulciuri! Aventurile sunt pur și simplu dulci! Cuvântul dexteritate trebuie înclocuit cumva întrucât este destul de greu pentru cei mici. Povestea este superbă și vă sfătuiesc să vindeți cartea împreună cu niște dulciuri că sigur cititorul sau ascultătorul va avea nevoie de ele.”

Please follow and like us: