Povesti

Ionuţ, zeul furnicilor a obţinut locul III la Concursul literar „Inteligenţe multiple“, inspirat de teoria cu acelaşi nume elaborată de Howard Gardner, organizat de Editura Cutiuţa cu poveşti. Autorii au fost rugaţi să explice/integreze manifestarea inteligenţei existenţiale (capacitatea de a fi reflexiv asupra vieţii, de a manifesta curiozitate asupra semnificaţiei existenţei umane) într-o poveste dedicată copiilor cu vârste cuprinse între 6 şi 10 ani.

Ionuţ, zeul furnicilor nu este o poveste în sensul clasic al definiţiei, ci mai degrabă o scenă dintre milioanele care au în prim-plan interacţiunea părinte-copil. Manifestarea inteligenţei existenţiale materializată prin întrebările lui Ionuţ, autenticitatea personajelor, credibilitatea replicilor şi latura informativă a naraţiunii ne-au convins că merită să se afle printre primele trei.

 

 Ionuţ, zeul furnicilor

Text de Lina Moacă

Ilustrații de Andrei Barbu

Ionuţ, un băieţel de zece ani cu părul moale şi ondulat, urmăreşte curios, prin lentilele subţiri ale ochelarilor, traseul unui convoi de furnici.

– Tată, de ce s-au mutat furnicile la noi în bucătărie? întreabă Ionuţ fascinat, ridicând capul spre bărbatul înalt de lângă el. Aici nu o să-şi poată construi niciun muşuroi, nu-i aşa? Ce o să se întâmple cu ele? Se vor adapta? Sau vor muri?

– Furnicile sunt foarte organizate, ele se adaptează la mediu şi, poate, dacă noi nu am interveni, ar fi capabile să ne transforme bucătăria în propria lor colonie.

Ochii căprui ai lui Ionuţ se măresc de uimire.

– Vrei să spui că ar putea-o transforma într-un fel de muşuroi imens?

Tatăl aprobă din cap, cu aerul cel mai firesc.

– Exact.

– Interesant. Mi-ar plăcea să trăiesc în interiorul unui muşuroi de furnici. Ar fi super tare!

– Dacă, în acest moment, în jurul tău nu s-ar mai vedea nimic altceva decât furnici, ar fi interesant?

– Da, da. Îţi dai seama, ar fi ca şi cum aş trăi în alt univers! Unul a cărui existenţă ar depinde de mine. Un uriaş. Un fel de Dumnezeu. Ionuţ, zeul furnicilor. Pentru că furnicile aşa m-ar vedea.

– Eşti sigur că vor putea să te vadă?

– Hm! Ei, poate că ochii lor sunt prea mici ca să mă vadă, dar sigur vor putea simţi dacă sunt supărat sau fericit, din mişcările mele asupra lor.Aşa se întâmplă cu aceste universuri minuscule, supravieţuirea lor depinde de cele mai mari.

– Şi pentru atâta lucru ai putea tu să suporţi zile, săptămâni, luni sau chiar ani de plictiseală?

Ionuţ izbucneşte în hohote de râs.

– Ai dreptate, tată, nu cred că aş reuşi! Nu aş rezista mai mult de o zi. De fapt, nici atât. Bine, e foarte interesant universul furnicilor, dar pentru furnici, pentru noi ar fi destul de plictisitor. Nu aş avea cu cine să vorbesc şi nu aş înţelege mare lucru din munca lor neîntreruptă. Sau poate aş ajunge s-o înţeleg, dar tot anostă mi s-ar părea din interior.

– Ştiai că furnicile au colonizat aproape toate porţiunile de uscat de pe Pământ, mai puţin Antarctica?

– Pentru că acolo e totul îngheţat, nu-i aşa?

– Exact.

– Tată, ştii că am avut noi o discuţie lungă despre acest continent din sudul Pământului? întreabă Ionuţ cât se poate de serios.

– Da, îmi amintesc.

– M-am tot gândit la ce mi-ai spus, că populaţia Pamântului este în continuă creştere şi, de aceea, omul încearcă să colonizeze alte planete. Însă nu ţi se pare ciudat că oamenii caută locuri atât de îndepărtate, în timp ce locurile de lângă ei rămân practic neexplorate? Nu sunt în stare să pricep, de ce se întâmplă aşa? Bine, sunt încă un copil. Înţeleg că sunt locuri neprielnice, unde e foarte frig şi este numai gheaţă, sau e deşert. Dar, în loc să tot trimitem nave spaţiale pe Lună şi pe Marte, nu ar fi mai bine să ne batem capul şi cu Pământul şi să încercăm să-l înţelegem şi să-l salvăm? Până la urmă e planeta noastră.

–Sunt perfect de acord cu tine, fiule! Omul ar trebui să ia exemplu de la aceste furnici. Ele ştiu exact ce au de făcut ca să supravieţuiască într-o singură colonie, cu milioanele.

– Aha. Uite, apleacă-te să vezi şi tu. De ce mişcă întruna din antenele din vârful capului? Sunt un fel de antene satelit?

Tatăl îşi potriveşte mai bine ochelarii cu rame metalice, în timp ce se apleacă la nivelul lui Ionuţ.

– Păi, cu ajutorul celor două antene furnicile pipăie, miros, aud, uneori acestea înlocuiesc chiar şi funcţiile ochilor, şi le ajută mai ales să comunice între ele prin atingere, îi răspunde tatăl.

– De ce merg aşa înşiruite? În frunte e conducătorul lor?

– Merg înşiruite pentru că astfel se pot dirija cu antenele. Colonia e condusă de o singură furnică numită regina, a cărei sarcină este numai aceea de a face ouă. Celelalte femele, numite furnici-soldat, o apără. Atunci când regina moare, membrii coloniei se despart şi aşteaptă să moară la rândul lor.

– Interesant. Sunt curios, dacă există furnici-soldat, atunci furnicile se luptă între ele?

– Destul de rar, dar, da, se mai luptă şi ele.

– Mi-ar plăcea să urmăresc o luptă între două furnici. Imaginează-ţi numai cum ar arăta. Aş putea s-o filmez, ca apoi tu să încarci filmuleţul pe Youtube. Nu cred că există acolo o luptă adevărată între furnici adevărate. Crezi că există aşa ceva?

– Nu ştiu, eu nu am văzut o astfel de luptă.

– Dar eşti curios şi tu să vezi una, nu-i aşa?

– Ca oricărui bărbat, cred, îmi plac luptele, însă, în acelaşi timp mă întristează violenţa chiar şi între furnici. E un spirit în contradicţie în mine, pe care încă nu reuşesc să-l înţeleg.

– De ce crezi că nouă, băieţilor, ne plac atât de mult luptele? Toţi prietenii mei şi colegii de clasă comentează înnebuniţi scenele de luptă din serialul de desene pe care-l urmărim. Cu toţii ne dorim să fim şi noi acolo, în mijlocul acţiunii.

Tatăl ridică din umeri.

– E greu de spus.

– Mama, de exemplu, nu suportă nicio luptă, nu urmăreşte niciun film cu război. Este ea mai bună ca noi, mai înţeleaptă? îşi întreabă Ionuţ tatăl, uitându-se fix în ochii lui.


– Putem spune că da, mama e mai înţeleaptă pentru că ea înţelege că violenţa atrage multă suferinţă. Oamenii ajung să se rănească unul pe altul. Ar cam trebui să începem să ne educăm şi noi bărbaţii în această privinţă şi să ne folosim mai mult capul decât pumnii.

– Da, începând cu cei care fac filmele şi desenele pentru noi, copiii. Pentru că eu mai mult de acolo am prins gustul luptelor. Iar acum e practic imposibil să-mi placă altceva fără lupte, deşi nici mie nu-mi place violenţa. Vezi, acum sunt şi eu un spirit în contradicţie, exact ca tine!

– Bun venit în club! Nouă, băieţilor, nu ne place violenţa, dar ştim că lumea asta are nevoie şi de luptători, zice tatăl întinzându-i o mână lui Ionuţ.

Acesta îi strânge mâna bucuros. Ochii lui căprui strălucesc de încântare.

– Perfect. Ai nimerit-o bine de tot, tată! Sunt mândru de tine.

– Şi eu de băiatul meu, încuviinţează tatăl, plin de admiraţie, dând uşor din cap spre Ionuţ.

– Îmi plac furnicile. Te rog, până ajunge mama acasă şi începe să pregătească masa, mai povesteşte-mi despre ele, strigă Ionuţ nerăbdător să afle cât mai multe informaţii. Chipul lui e luminos, e tot numai ochi şi urechi. Cât timp trăieşte o furnică?

– Depinde de specie. Regina poate ajunge până la 35 de ani, iar o furnică lucrătoare trăieşte între 40-60 de zile.

– Uau! O diferenţă enormă. Nu mi se pare corect. Practic, furnica regină trăieşte cu 34 de ani şi 10 luni mai mult decât restul furnicilor.

– Dacă ne raportăm la lumea noastră, da, diferenţa este enormă. Dacă noi, oamenii muncitori, trăim între 60-100 de ani, cât ar trebui să trăiască regina noastră?

Ionuţ calculează în gând.

– Uau! Undeva la 5000 de ani.

– Ei bine, îţi poţi imagina cum ar arăta o femeie bătrână de aproape 5000 de ani?

– Slabă, uscată, cu pielea zbârcită, fără dinţi şi fără păr, şuieră Ionuţ cuprins de fiori.

– Într-un cuvânt, înfiorătoare! exclamă tatăl.

– Aha, strigă el exaltat! Asta-i bună, exact ca Muma Pădurii. Bunica Mela mi-a spus că Muma Pădurii e stăpână peste tot ce se naşte, creşte şi trăieşte în pădure. Adică, şi în universul pădurii există o regină. Interesant, nu?  În aceste universuri, femeile conduc. De ce, unde sunt masculii?

Tatăl zâmbeşte.

– Bună întrebare. În universul furnicilor, masculii, numiţi trântori, sunt mai puţini la număr, se nasc din ouăle nefertilizate, sunt mai micuţi ca restul furnicilor, au aripi şi sunt folosiţi numai pentru împerechere. După reproducere, ei pur şi simplu mor.

– Îmi dau seama că e cam trist să fii trântor, nu-i aşa? oftează Ionuţ. Apoi adaugă cu seriozitate: Fie albine sau furnici, nu înţeleg, de ce toată lumea vorbeşte rău de trântori? Nu ar trebui. De ce sunt socotiţi leneşi? Dacă s-au născut masculi, e vina lor? Bineînţeles că nu. Ei sunt ceea ce sunt, nu se pot schimba. Aşa e construită lumea lor. Unii muncesc, alţii se odihnesc. Mă întreb, oare, o furnică lucrătoare ar vrea să trăiască un pic mai mult de două luni?

– Şi ce crezi? îl iscodeşte tatăl.

– Păi, spune-mi mai întâi, ce munci face mai exact o furnică lucrătoare?

– O, de toate! Ele sunt cele care hrănesc muşuroiul; îl menţin, cum s-ar spune, în viaţă. Sunt culegători, vânători, paznici, gunoieri, dădace.

– Serios? Furnici gunoieri? se miră Ionuţ. Ha! Asta e tare. Adică, ele adună gunoiul din muşuroi?

– Da, exact, îl adună şi-l scot afară din muşuroi, depozitându-l într-o groapă săpată anume pentru el.

– Interesant. Cine ar fi crezut una ca asta? Furnici gunoieri. Şi furnicile dădace ce fac?

– Ele au grijă de ouă, le şterg în fiecare zi pentru a nu se depune pământ pe ele. De asemenea, seara iau ouăle şi le duc în mijlocul muşuroiului pentru a le feri de frig, iar dimineaţa la duc înapoi pe marginile muşuroiului pentru a se încălzi.

– M-am cam lămurit. Din câte văd, sunt la fel de inteligente ca noi, oamenii. Sunt chiar uimitoare aceste insecte minuscule şi întregul lor univers. Şi ca să răspund la întrebarea: dacă o furnică lucrătoare ar vrea să trăiască mai mult de două luni? Cred că nu, de ce şi-ar dori mai mult? Nu au nicio distracţie, decât muncă, şi iar muncă. Fireşte, acum îmi trec prin minte un milion de chestii. Oare, dacă ar avea o mini-boxă cu muzică montată în muşuroi, ar începe şi ele să danseze? Mi-ar plăcea să fac acest experiment. Poate chiar o să-l fac. Dacă voi reuşi, voi fi primul om coregraf de furnici. O mare carieră se arată la orizont, presimt! Am un film întreg în cap. Unul extraordinar. Cu furnici lucrătoare, furnici soldat, furnici vânător, furnici gunoier, furnici dădace, furnici paznic, furnici artist, furnici profesor, furnici jucător, trântori şi regine. Abia aştept să le dau de veste şi prietenilor mei!

 

 

 Povestea Emilia cea curioasă a obţinut locul IV la concursul literar „Inteligenţe multiple“, inspirat de teoria cu acelaşi nume elaborată de Howard Gardner, organizat de Editura Cutiuţa cu poveşti. Autorii au fost rugaţi să explice/integreze manifestarea inteligenţei existenţiale (capacitatea de a fi reflexiv asupra vieţii, de a manifesta curiozitate asupra semnificaţiei existenţei umane) într-o poveste dedicată copiilor cu vârste cuprinse între 6 şi 10 ani.

Emilia cea curioasă este un exemplu minunat de introspecţie proprie copiilor. Pătrundem în lumea candidă a Emiliei şi o însoţim într-o aventură neaşteptată, în timp ce asistăm la cristalizarea părerilor ei despre lumea înconjurătoare. Finalul lecturii ne reaminteşte că diversitatea merită sărbătorită, nu respinsă. Mulţumim autoarei pentru claritatea reprezentării inteligenţei existenţiale

 

Emilia cea curioasă

Text de Georgiana Ștefan 

Ilustrații de Ioana Panait

   Ţâr! Ţâr! Ţârrr! se aude vesel clopoţelul de ieşire. Emilia se ridică încet din bancă şi, cu ochii mari de încântare, se îndreaptă spre pupitrul doamnei învăţătoare.

   ‒ Precum spuneam la începutul orei, Emilia, astăzi este rândul tău să iei acasă globul pământesc. Nu uita că eşti responsabilă să îl îngrijeşti! Să îl transporţi cu grijă acasă, să îl ştergi de praf, să nu îl zgârii sau să-l loveşti şi, mai ales, să nu uiţi să îl aduci mâine înapoi la şcoală! Cam atât, încheie zâmbind doamna învăţătoare, oferindu-i Emiliei globul pământesc.

   ‒ Am înţeles, spuse Emilia, întinzând braţele cu emoţie şi cuprinzând globul care i se cuibărea acum la piept.

   ‒ Ai grijă! adăugă doamna, privind-o cu o atenţie pătrunzătoare. Întreaga lume este acum în mâinile tale!

   Cu globul strâns cu atenţie în braţe, Emilia se îndreptă cu paşi nesiguri spre casă. Drumul cu care era atât de obişnuită părea acum altul, parcă plin de obstacole. Se speria până şi de adierea vântului sau de foşnetul frunzelor.

   ‒ Nu-ţi fie teamă, Pământul meu frumos! Nu te scap! şopti Emilia. Mă întreb, oare îmi poţi simţi bătăile inimii? spuse din nou, strângând globul şi mai tare la piept.

 

   În noaptea aceea, întinsă în pat şi privind spre tavanul acoperit de stele fosforescente, Emilia începu să se gândească la globul ce-i fusese încredinţat. Aprinse veioza de pe noptieră, scoase din sertar micul ei jurnal, locul secret unde îşi destăinuia uneori gândurile, şi începu să scrie:

„Ce ciudat! Cum de încape lumea toată aici? E incredibil cum un rotund atât de mic ne poate păstra pe toţi! Hm... Şi nu stăm deloc înghesuiţi! E loc şi pentru mine, şi pentru mama, şi pentru tata, şi pentru casa noastră. Şi am auzit că până şi dinozaurii au încăput, dar demult de tot. Şi ei erau foooarte mari! Şi totuşi, ei nu mai trăiesc acum. Nu mai sunt de găsit pe nicăieri. A, ba da, i-am găsit odată într-o carte. Oare într-o zi o să dispar şi eu la fel ca ei şi o să mă găsească şi pe mine cineva într-o carte? Doar într-o carte? Mama spune că nu pot dispărea aşa, deodată. Mai întâi trebuie să arăt ca bunica. Adică, zice mama, să îmi trăiesc toată viaţa. Nu ştiu exact ce înseamnă asta. Cred că înseamnă să fac foarte multe lucruri. Dar cum o să ştiu că mi-am trăit TOATĂ viaţa? Dacă las un lucru neterminat şi nu o să mai pot să-l fac pentru că voi fi deja ca bunica? Bunica spune că nu mai poate alerga la fel ca mine; spune că e obosită şi fără putere. Eu trebuie să fac de toate până să rămân fără puteri. Dar cum? O să aflu eu mâine, trebuie s-o întreb pe mama. Trebuie neapărat să aflu!“

   Încet, încet, somnul îi linişti mintea de exploratoare, iar gândurile despre misterele vieţii se risipiră. Însă întrebările apăsătoare îşi fac uneori loc, precum o magie, dincolo de realitate. Aşa se face că Emilia fu purtată într-un vis cu adevărat... cosmic! Globul pământesc se rostogoli de pe suportul lui şi deveni brusc atât de uşor, încât acum era un veritabil balon albastru cu aer cald. Emilia se trezi mică de tot, ghemuită în coşuleţul de la baza Pământului-balon, care era legat de acesta cu propriile ei elastice de păr!

   Era fascinată de tot ceea ce vedea! Zbura! Era în spaţiu, precum rachetele! Era sus, sus de tot şi cuprindea cu privirea cerul nesfârşit. Putea contempla întregul cosmos, aşa cum şi-a dorit dintotdeauna!

   ‒ Uau! Uau! Uau!

   ‒ Mă bucur că îţi place!

   Emilia se ţinu cu mâinile de elasticele-corzi, privi în sus şi văzu că vocea îi aparţinea chiar globului pământesc, care acum avea un chip prietenos, cu ochi blânzi care o priveau cu bucurie şi afecţiune.

   ‒ Pământul meu drag! Cât mi-am dorit să explorez Universul! Du-mă, du-mă peste tot şi povesteşte-mi tot!

   ‒ Ştiu, draga mea Emilia! Dar permite-mi întâi să mă prezint! Eu sunt Spiritul Pământului.    Ţi-am ascultat gândurile şi întrebările şi m-am gândit să te aduc aici să vorbim despre... tot, despre... viaţă!

   ‒ Spune-mi, Spirit, spune-mi, cum de... suntem? Cum de existăm? Şi cine suntem noi, cu toţii, de fapt? Şi cum de nu ne-am născut aici, sus, pe o stea?

   ‒ O, dar stelele nu pot găzdui oameni, ele au altă menire în Univers! La fel şi oamenii, fiecare are rostul lui. Tot ce ne înconjoară a apărut dintr-o mare explozie şi, după ce totul s-a liniştit, încetul cu încetul, din praf stelar, au apărut şi oamenii. Printr-o evoluţie firească, într-un timp foarte îndelungat. Universul nu-i deloc tânăr, de altfel nici eu.

   ‒ Aaa, sunteţi bătrâni, aşa, ca nişte bunici? Bunica mea e bătrână tare...

   ‒ O, suntem atât de bătrâni că nici nu îţi poţi imagina!

   Spiritul Pământului o purta lin pe Emilia printre stele şi planete, într-o linişte totală, dar parcă plină de şoapte.

   ‒ Ştii, mi se întâmplă uneori la şcoală să nu am zile prea fericite, zise Emilia. Uneori visez     într-una, cu ochii deschişi. M-a surprins doamna odată suspinând lângă o floare uscată dintr-un ghivechi din clasă şi a zis că de ce mă uit aşa la ea, n-am mai văzut niciodată o floare moartă?    I-am zis că ba da, dar că mă gândesc totuşi dacă nu cumva floarea aceea s-a uscat de tristeţe că nu i-a zâmbit nimeni. Doamna m-a privit surprinsă. A zis că sigur mă fac filozoafă când mă fac mare. Aşa mă numeşte ea uneori. Dar pe cuvânt, poate că floarea chiar n-a avut destulă fericire şi d-aia s-a uscat! Că de udat, o udam cu toţii, pe rând, cam în fiecare zi.

   ‒ Crezi că fericirea e atât de importantă?

   ‒ Da, eu aşa cred! Mi-am dat eu seama că atunci când oamenii sunt fericiţi, sunt mai buni unii cu alţii. Când sunt supăraţi, în schimb, nu prea vorbesc frumos cu ceilalţi şi le place să stea mai mult singuri. Chiar cred că sensul fericirii este să-i apropie pe oameni. Eu n-am văzut până acum o grămadă de oameni să stea laolaltă şi să fie supăraţi. Noi când suntem toţi acasă, e veselie mare!

   ‒ Curios lucru, zâmbi ştrengăreşte Spiritul Pământului. Dar suferinţa are vreun rost, crezi?

   ‒ M-am gândit şi la asta... De multe ori. Şi cred că are legătură cu ce mi-a zis mie mama, că trebuie să-mi trăiesc TOATĂ viața până să ajung să fiu bătrână. Şi cred că TOT-ul ăsta înseamnă să le simt pe toate în inimă, şi când sunt bucuroasă, şi când sunt tristă. N-am aflat încă de ce unii oameni suferă uneori atât de mult încât îi doare... Cred că aceia sunt foooarte, foooarte puternici, au inimă de fier şi pot învinge tot ce-i supără. Aceia sunt ca super eroii din desene!

   ‒ E adevărat ce spui. Viaţa are de toate şi oamenii au parte de o grămadă de lucruri. Fiecare în felul lui.

   ‒ Dar de ce nu suntem toţi la fel? La chip, la suflet? De ce suntem diferiţi?

   ‒ Fiindcă aşa e lumea mai frumoasă. Ştii de ce? Gândeşte-te la o grădină plină doar cu trandafiri. Mulţi, mulţi trandafiri. Acum, imaginează-ţi o altă grădină, dar SURPRIZĂĂĂ! De data asta, pe lângă trandafiri, sunt şi crizanteme, lalele, ghiocei, mărgăritari, crini, panseluţe, orhidee, narcise şi câte şi mai câte! Te rog acum, Emilia, să închizi ochii şi să îţi imaginezi cât poţi tu de bine cele două grădini. Închide ochii! Hai, curaj, închide-i!

Hei, tu, care citeşti sau asculți acum povestea noastră! Închide şi tu ochii în acelaşi timp cu Emilia! Imaginează-ţi şi tu cele două grădini în timp ce numeri încet. Când ajungi la zece, poţi deschide ochii. Hai, apucă-te de numărat! Eşti gata? Start! Când termini, spune-mi ce grădină îţi place mai mult!

   După zece secunde…

   ‒ Ei bine, care grădină ţi se pare mai frumoasă? întrebă curios Spiritul Pământului.

   ‒ Cea plină cu toate florile, şopti meditativ Emilia. E mai veselă, mai colorată, mai parfumată!

   ‒ Păi, vezi? Aşa-i şi cu oamenii! Lumea n-ar fi la fel de frumoasă dacă toţi oamenii ar fi exact la fel. Fiecare este deosebit, în felul lui. Unora le place muzica şi dansul, alţii sunt sportivi, unii sunt pictori iscusiţi sau poate constructori, în timp ce alţii sunt iubitori de călătorii pe munte. Iar alţii vor să pătrundă cu gândul tainele vieţii şi sunt mereu curioşi despre rostul lor în lume... aceia sunt aşa, ca tine, micuţa mea Emilia.

   ‒ Ca un filozof, cum a spus şi doamna învăţătoare?

   ‒ Exact aşa, spuse Spiritul. Să nu îţi pierzi niciodată acest dar! Niciodată!

   ‒ Care dar? întrebă Emilia uimită.

   ‒ Darul tău cel mai de preţ: darul întrebării. Căci numai el îţi va duce fericirea aceea despre care mi-ai vorbit...

   Când se trezi din visul ei interplanetar, Emilia încă purta în gând ultimele cuvinte ale Spiritului Pământului. Dimineaţă, globul stătea cuminte pe noptieră, fără chip şi fără glas şi fără urme de aventură cosmică pe suprafaţa sa.

 Cu visul încă proaspăt în minte, Emilia îşi scoase jurnalul şi notă la finalul rândurilor de aseară:

„Tu eşti tu şi eu sunt eu,

Diferiţi vom fi mereu.

Dar Pământul ne cuprinde

Şi pe tine, şi pe mine!“

 

Scrie şi tu o pagină de jurnal cu întrebări pentru Spiritul Pământului, ceva ce ţi-ar plăcea să afli despre viaţă, fericire, oameni, despre… orice!


 

 

 


 

 

    Povestea Clasa domnului Cecil a obţinut locul II la Concursul literar "Inteligenţe multiple", inspirat de teoria cu acelaşi nume elaborată de Howard Gardner, organizat de Editura Cutiuţa cu poveşti. Autorii au fost rugaţi să explice/integreze manifestarea inteligenţei existenţiale (capacitatea de a fi reflexiv asupra vieţii, de a manifesta curiozitate asupra semnificaţiei existenţei umane) într-o poveste dedicată copiilor cu vârste cuprinse între 6 şi 10 ani.

    Clasa domnului Cecil prezintă cu claritatate, deşi în ansamblu, teoria "Inteligenţelor multiple". Fiecare dintre noi am cunoscut frustarea şi disconfortul create de o sarcină pe care am simţit că nu am îndeplinit-o cu succes şi nu ne-am putut explica motivul. Povestea Valeriei Costişanu expune sincer, cu ajutorul exemplelor, cauzele neliniştilor noastre şi cheia alungării lor. Personajele poveştii sunt creionate cu sensibilitate, conducând la construirea unor caractere vulnerabile, încercate de sentimente puternice, cu care putem relaţiona la nivel individual. 
    Ne bucurăm nespus că vă putem prezenta o poveste care poate constitui un minunat punct de pornire în explicarea teoriei inteligenţelor multiple copiilor.

Clasa domnului Cecil

text şi ilustraţii de Valeria Costişanu

 

    În pădure răsunau glasurile elevilor care se îndreptau spre şcoală. Somnoroşi, îşi purtau ghiozdănelele în spate şi pacheţelele cu mâncare la braţ. În curând aveau să înceapă cursurile, şi învăţătorii să îşi cheme elevii în clasă. Olie, bufniţoiul, se învârtea de zor. Prin tufişuri, după scorburi, în curtea şcolii, pe terenul de joacă, părea că îşi caută ceva foarte important. Cei doi ursuleţi, frăţiorii Tina şi Bernard, îl salutară în cor pe Olie, intrând apoi în clasă: 
    - Bună dimineaţa!
    În prima bancă, locurile erau deja ocupate de Didi şi Foxi care vorbeau şi chicoteau în gura mare. Didi, răţuşca, şi Foxi, vulpiţa, erau cele mai bune prietene încă din clasa întâi şi chiar de atunci stăteau în aceeaşi bancă.

    Uşa se deschise şi înăuntru sări cu voie bună Freud, broscoiul:
    - Bună dimineaţa, tuturor! şi se îndreptă spre banca lui, fluierând voios.
    Când dori să se aşeze, ceva de pe bancă îl făcu să sară în sus şi să ţipe speriat. Era Cameron, cameleonul, care se camuflase iarăşi! Cameron începu să râdă în gura mare urmat şi de ceilalţi colegi, numai Freud încă mai răsufla speriat în urma farsei.

    Afară, aveau să se strângă şi ultimii şcolari. Caspar venea cu un ghiozdan mare în spate din care ieşeau frunze de toate formele şi mărimile, într-o mână ţinând o frunză de o culoare nemaivăzută. Când îl observă pe Olie, bufniţoiul, în curtea şcoli, fugi spre el:
    - Hei, Olie! Ia uite ce am găsit! 
    Olie îşi ridică capul din scorbura prin care căuta şi se apropie de castorul Caspar. Acesta îi arătă frunza, apoi începu să îi povestească despre ea. 
    - Am găsit această frunză de stejar în spatele şcolii. Am de gând să o adaug la colecţia mea de frunze, spuse acesta dintr-o răsuflare şi dându-şi ghiozdanul jos scoase o carte mare din el. Uite câte frunze am strâns până acum, continuă el. Una de castan, una de nuc, una roşie de stejar, una galbenă, acum o s-o pu